Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cinci ani fara Nino

        Traian T. Coșovei

„Ion Stratan, spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox și în lacrimă, speranță dintâi a poeziei noastre…”
                                                                                                                Nichita Stănescu



Generaţia ’80 este, înainte de toate, o irepetabilă stare de spirit ce a unit scriitori din toată ţara, de la Iaşi la Timişoara, de la Cluj la Craiova, de la Satu-Mare, Sibiu ori Braşov până la Ploieşti ori Constanţa. Liantul: crearea unei noi sensibilităţi, aversiunea faţă de falsele valori impuse de comunism, resimţirea claustrofobiei citadine (asemănătoare cu claustrofobia ideologică), descoperirea spaţiului cultural de peste Ocean.


Nucleul Generaţiei ’80 a fost, în esenţă, unul bucureştean (Cenaclul Junimea, Cenaclul de Luni, Cenaclul Amfiteatru, Cercul de Critică al profesorului Eugen Simion), cu diferite ramificaţii în toate centrele universitare din ţară. Cât priveşte nucleul „nucleului bucureştean”, acesta s-a format la mine în casă împreună cu Florin Iaru, Ion Stratan şi Mircea Cărtărescu. În acea perioadă am pus la cale celebra antologie Aer cu diamante. Titlul l-a dat Florin Iaru, iar banii necesari ni i-au dat mamele noastre. Cinci mii de lei de căciulă erau o sumă pe vremea aceea... Tudor Jebeleanu, dragul nostru prieten, care ne-a ilustrat volumul şi ne-a imortalizat pentru copertă, susţine şi acum că el a plătit mai mult decât noi…


Apariţia acestei cărţi a stârnit un cor de insulte pe mai multe voci: unii, ca să ne persifleze, afirmau că vrem să-i copiem pe cei patru Beatles, alţii, mai răutăcioşi sau mai rău intenţionaţi, ne comparau în derâdere cu cei patru Cavaleri ai Apocalipsei. Fiind noi foarte exclusivişti, exigenţi, critici şi autocritici, nu ne prea păsa ce zic ăia... Noi aveam cultul prieteniei. Pentru că prietenia literară se bazează pe respectul operei celuilalt.
 
La 1 octombrie 2010, Ion Stratan ar fi împlinit  55 de ani, dar caligrafia tragică, aproape ireală, a unui destin poetic irepetabil s-a scris altfel... O făptură sensibilă, un june rupt parcă din altă epocă, un erou de capă şi spadă, un degustător fin al desenelor ce animau perioada studenţiei noastre de pe la mijlocul anilor ’70, un îndrăgostit de viaţă, de muzică, de cuvintele ce lui îi păreau un miraculos joc al ielelor – iată doar una din ipostazele în care îmi apare poetul. Sunt sute, mii de imagini care mi-l readuc în memorie. Una din marile lui performanţe în tenis (era fan Agassi) era aceea că luase bătaie – la un turneu de juniori – de la nimeni altul decât celebrul  tenisman Florin Segărceanu! Însă în materie de cu­vinte, de vers, de metaforă, de distilarea cuvintelor în alambicul unui înţeles mult mai profund, avea să îl definească maestrul lui spiritual, omul şi poetul de care s-a apropiat cel mai mult, Nichita Stănescu: „Ion Stratan, spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintâi a poeziei noastre…”.


Nino Stratan este şi va rămâne un paradox pentru istoria literară contemporană. Mai multe fiinţe îl locuiau: una plină de nobleţea aristocratică cu care îşi împărţea bucuria de a fi cu prietenii, alta generoasă până la uitarea de sine, alta jonglând cu magia verbului şi o alta retrasă, întunecată, abisală, din care se lăsau auzite doar ecourile unui spirit profund, meditativ, ermetic, încifrat, greu de desluşit. Risipa lui de candoare, de bunătate şi de cheltuială (uneori inutilă, cu prietenii) nu era, în spirit nichitastănescian, decât o formă de generozitate pedagogică. Generozitate superioară pe care a moştenit-o şi el de la prietenul şi maestrul lui spiritual căruia i-a devenit urmaş şi continuator de idei poetice profunde.
 
Încă de la debut (Ieşirea din apă, Editura Cartea Românească, 1981) s-a distins prin perceperea acută a realităţii – în spirit eliotian –, dar şi prin capacitatea de a transpune pagina de jurnal interior în abisul ori în coridorul de gheaţă al ideilor. A fost, de la bun început, o prezenţă: „poate atât ţi-a rămas ţie/ tu, eminesciană cifră din/ calculele sale de negură/ scrisă din greşeală şi ştearsă apoi/ nu de mâna lui ci de o pată de unsoare/ mersul aplecat/ călcând cu umerii/ poate atât/ în colţul din mijloc/ cu genunchii/ pe cojile de nucă/ ale clipei trecute// zăpada aşternută ieri pe asfalt/ a început să ningă” (Ieri - din volumul de debut, Ieşirea din apă, Editura Cartea Românească, 1981).


Ştiu că Nichita îl iubea foarte mult. Am asistat la seri în care, după ce îşi dădea afară mosafirii inoportuni, maestrul ne făcea semn… ceva de genul: voi mai rămâneţi… Erau ploieşteni amândoi şi, de la poezie, se încingea deodată o discuţie între ei din care eu nu înţelegeam mai nimic. Parcă vorbeau într-un ciudat argou de metafore! Mai veneau şi amintirile, evocările despre partea veche a oraşului, caragialismele. Atunci, încă student fiind eu, mi-am dat seama că ei, de fapt, vorbeau între ei despre ei! Dar ce spectacol de energie risipită la maxim!


Dar, până atunci, îmi amintesc, locuiam într-o clădire lipită de Ambasada Statelor Unite la Bucureşti. Camera mea avea cam 35 de metri şi era înaltă de vreo cinci metri… nu venea nimeni să zugrăvească, nu se încumeta nimeni să spele geamurile, de vreo trei metri. Era o hală… fosta bibliotecă Cartea Rusă. Deasupra, la etaj, locuia baritonul Dan Iordăchescu… numai lume bună. Primul an de facultate, eu şi Florin Iaru ne-am gândit să începem o mişcare literară. Nici noi nu ştiam prea bine ce traficam… ce avea să urmeze, cum o să se umfle aluatul. Pe uşa masivă din stejar am început să fixăm câte un poem cu o piuneză. Eu, Florin şi, după câteva săptămâni (Cenaclul de Luni nu apăruse), apare şi colegul Stratan cu un poem. Imediat şi-a găsit locul pe uşa de stejar! Când a venit şi Cărtărescu la mine în casă, ne-am spus: „Gata, suntem o generaţie!”. De fapt, ca să fiu sincer, îi descoperisem pe poeţii beatnici, „Beat Generation”: Ginsberg, Ferlinghetti, Corso, Jack Kerouak. Ne obseda libertatea lor de expresie în plin îngheţ ideologic dâmboviţean. Visam să fim ca ei. Iată poemul lui Stratan pe care îl păstrez şi acum: „mi se scrie pe mână/ „uns­prezece milioane de morţi”/ mi se arată fotografia/ fecioarelor violate/ lăsaţi-mă vă rog/ trebuie să ajung/ la celălalt capăt al oraşului/ primesc adresa casei de copii/ şi statistica foamei/ cu ochii închişi/ lăsaţi-mă vă rog/ trebuie să iau maşina/ pentru zece staţii/ atât, doar maşina/ încep să strig/ ştiind că voi întârzia/ foarte/ foarte mult” (Întâmplare – din volumul de debut Ieşirea din apă, Editura Cartea Românească, 1981).


Cu Ion Stratan, Generaţia ’80 a căpătat un fel de luciditate fluidă, un ton al versurilor ce alunecă uşor de la tragic la ironie, de la jurnalul existenţial până la grimasa în faţa socialului şi politicului abrupt: „- Tu, soare al ţărmului! – mi se spunea. Solul traducea/ Din româna mea. – Ce zici? – You, son of a bitch!/ I-am tras într-o ţeapă de neagră lumină/ Nu sînt ca  mine – am spus. E o vină./ Am tras în ţeapă bătrâni şi fecioare/ Lustragii, cusurgii. Femei despuiate/ Ologi, cai şi jerbe. Oştirile toate./ Pentru state, pentru etate. Pentru egală-mpărţire/ A respirării la fire şi la nefire./ Pentru un echilibru între bine şi rău/ Zău!/ Am tras ţeapa în ţeapă, după care/ Am ars totul într-o iluminare./ Se făcuse dreptate. Dreptatea că sînt/ Asta este. Vrusesem să cânt/ Şi să simt. Dar s-a făcut dreptate/ Şi-am tăcut şi-am urât./ Acuma se poate/ Spune că sînt drept, înţelept.// Vă par hidos fiindcă-s cel mai util/ Ţin în mână balanţa cu talgere din creiere de copil.” (Aer cu diamante – Pentameronul –  Patru).
Deopotrivă sociabil şi retras în umbra ideilor lui, tolerant şi generos, Ion Stratan a creat imaginea unui poet singuratic, ascuns în spatele metaforei vieţii şi versului său. De pildă, Stratan nu avea simţul proprietăţii... parcă în siajul sensibil al lui Nichita Stănescu ce scria „singura mea proprietate este absenţa“.  Nici nu prea era adecvat social. În micul apartament de două camere din Ploieşti, alături de mama sa, profesoară de limba şi literatura româna, şi-a găsit un refugiu, o stare de spirit în total dezacord cu hrăpăreaţa lume contemporană. Era atât de indulgent, încât, aflat eu într-o vizită împreună cu soţia mea, Nino – cum îl alintam noi – a vrut să ne citească dintr-o carte abia apărută. Buun! Numai că volumul lui de versuri era atât de rău cartonat şi lipit cu un fel de lipici despre care nu a auzit nimeni, încât, după primele trei, patru, cinci poeme, din carte nu mai rămăsese nimic! Paginile se dezlipiseră la întâmplare, împrăştiate pe masa plină de scrumiere şi manuscrise, aşa că Stratan a început, foarte calm, să citească din volumul său risipit. Ştia bine ordinea cuvintelor: „Cu cât ne iubeam ne vedeam tot mai rar/ şi-ntindem spre ziuă crustacei de gheaţă/ Semn al prezenţei când trupul îşi ocoleşte/ inima/ Mereu se întâmplă ceva, mereu se adaugă/ şi asta nu lasă loc timpului în sacul de/ dormit atârnat pe siniclinalul existenţei/ Viaţa ta netrăită e un khimono în care/ încheietura pudrată poartă brăţări/ de tulpini unghiulare/ Frântură de sinus aromitoare,/ tangenta ei dispare la atingere/ cu globul. Poate afară de ochi şi/ pământ, mult afară, ne rostogolim mai spre miez. Acolo este tăcere faţă de care/ lipsa de sunet e un vacarm// chiar acum vântul a scuturat ninsoarea de pe creangă” (Studiu).


În 1990 scriam în volumul Pornind de la un vers, prima carte mai închegată despre Generaţia ’80: „Inteligent, cultivat, cochetând discret cu ironia (citeşte distanţare, relativism, prudenţă), dar zgârcit cu exprimarea ei în forme perisabile, poetul se stabilea, după câteva momente de acordare a instrumentelor expresivităţii, asupra unui teritoriu liric al structurilor reci, ideale, lipsite aproape total de carnaţia anecdoticului şi a biografiei. Discursul liric al lui Stratan părea o punere în scenă îndelung, minuţios regizată a unor situaţii exemplare în care poetul, adoptând măşti (în cazul nostru voci) din recuzita teatrului antic şi până la aceea a vodevilului ori a caragialienelor «comédii nemţeşti» de la Iunion, îşi punea întrebări şi răspundea, tot el, singurătăţii, iubirii, sensului existenţei, cuvântului şi puterii lui de a da chip şi asemănare.”


După zece ani, eram obligat să nuanţez: „Ion Stratan filtrează totul prin ochiul său interior, vulnerabil în faţa (dez)ordinei universale; în orice fisură între real şi imaginar, pe fâşia arată, ce separă sunetul de obiect, imaginarul coboară aidoma sângelui ce acoperă o rană. Poetul pare sfâşiat între trup şi spirit, între spirit şi materie cosmică, între curgere şi irepetabilitate, între unicitate şi coridor de oglinzi fenomenologic. Conştiinţa artistică pluteşte într-un abur nedefinit, într-o lume a aparenţelor, unde anul (timpul) devine singurul obiect accesibil simţurilor şi unde comunicarea este imposibilă (…). Ideile ce traversează poemele din această etapă sunt fracturarea sinelui, zdrobirea eului de stâncile materiei şi pierderea identităţii primordiale; străbate – printre versuri – o fiinţă care sângerează în cioburile absenţei, ale pierderii şi spulberării. Ceea ce surprinde este precizia cu care poetul îşi fixează stările de spirit în insectarul absenţei” (Hotel Urmuz, 2000).


În acel miez întunecat de octombrie 2005, când bunul meu prieten a dispărut tragic, inexplicabil şi absurd pentru noi toţi cei care l-am cunoscut şi iubit, am vrut să scriu: Generaţia ’80 a murit! Dar mi-am dat seama că Ion Stratan a marcat atât de profund poezia contemporană, încât numele şi opera sa vor rămâne puternic ancorate de noi, de sufletele noastre.


Generaţia ’80 este, indiscutabil, ultima mare generaţie din istoria literară a României. Iar cu poezia lui Ion Stratan ea a căpătat conturul sensibil al individualităţii în plan european.                                                                                                                              

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul