Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Drumul spre lumină

        Horia Gārbea

Privit cānd dintr-o parte, cānd din cealaltă, n-ai crede că e una şi aceeaşi persoană. Pare o creatură cu două feţe: din stānga o brută cu obrazul stālcit, cu ochiul holbat şi privirea haină, din dreapta un bărbat trecut de prima tinereţe, cu privirea cuceritoare şi senină.
(Mircea Ghiţulescu - Wiener Walzer)


Mircea Ghiţulescu a fost  doctor īn estetica teatrului. A fost ziarist, director de teatre, şi secretar al Uniunii Scriitorilor. A publicat sute de cronici de teatru, volume de istorie literară şi trei romane. A fost distins cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor şi cu Meritul Cultural īn grad de ofiţer.
 
Mircea Ghiţulescu a avut vreme, printre romanele pe care le-a scris, prin­tre sute de cronici teatrale şi alte activităţi obligatorii, să scrie Istoria dramaturgiei romāneşti (2000) şi una a regiei de teatru īn Romānia (Cartea cu artişti – 2004).


Istoria lui o ia de la 1900 şi se īncheie īn anul 2000. E concepută pe autori dramatici pe care Mircea Ghiţulescu i-a citit cu temei mărturisind că-i place mai mult să citească teatru decīt să vadă pe scenă. Autorul volumului scrie despre fiecare dramaturg cu īnţelegere, inteligenţă şi mai ales cu farmec literar. Lucru esenţial: el judecă autorul īn contextul epocii asumīndu-ţi premisele lui. Altfel, pentru perioada 1945-1989, multe fişe s-ar transforma īn rechizitorii sau pamflete. Fără a fi concesiv, Mircea Ghiţulescu „istoriseşte”, nu acuză.


Istoric al teatrului scris după 1990, este criticul care a dat judecăţile cele mai corecte şi mai profunde. Concluzia lui Mircea Ghiţulescu este că, īn literatura romānă, dramaturgia nu este un gen marginal, că mulţi autori importanţi au fost şi dramaturgi, pie­sele contribuind la defi­nirea lor ca scriitori. Cu toată apăsarea te­ribilă a cenzurii, īnainte de ’89, dramaturgia romānă există ca parte importantă a literaturii noastre.


Mircea Ghiţulescu a fost şi romancier. Directorul revistei Drama, personajul nelipsit din jurii, prezident al multor comitete şi comiţii de breaslă nu ar putea să īşi ducă existenţa ubicuă fără o febrilitate care īl face să fie mai mereu īn tren. Ce roman l-ar fi repre­zentat, dacă nu unul de călătorie?


Romanul Wiener Walzer este o utopie negativă īn succesiunea lui Musil. Un muzician īn vīrstă de 30 de ani, Augustin, pleacă la Viena cu Expresul vestit care dă nume romanului. Se duce să studieze, să se afirme. Are bilet, paşaport, acte-n regulă dar… nu mai ajunge. Debarcă īnainte de destinaţie īntr-un oraş provocator de frustrări. Modelul īndepărtat ar putea fi Clujul, binecunoscut lui Mircea Ghiţulescu, ca oraş al studenţiei sale de stīlp al revistei Echinox, un burg  de unde, ca şi la Kafka, s-ar zice că poţi pleca. Dar Augustin nu-şi mai poate continua drumul.


Parabola e limpede. Drumul spre (Mittel) Europa se opreşte la jumătate. Pare că poţi fii acolo, ai părăsit balcanismul Valahiei, dar Viena e departe. Ca şi īn celebra Călăuză a lui Tarkovski, camera visată e aproape, dar n-o poţi ajunge mergīnd de-a dreptul.


Augustin este „omul suspendat“ dar ceea ce trăieşte e, oricum, viaţa lui. Se­jurul forţat e o iniţiere. Are contactul cu puterea, īntīlneşte dragostea, are idealuri şi luptă pentru ele. Din nou parabolă clară: dacă nu ajungem să ne şcolim la Viena visată, īnvăţăm la aceea care ne este dată de destin. Nu aflăm īn final dacă Augustin va ajunge la Viena după acest purgatoriu.


Īn romanul lui Mircea Ghiţulescu foarte reuşite sīnt dialogurile, ceea ce ne aminteşte că autorul a scris cīndva şi teatru. Īndrăzneţ īntr-un fel şi savuros e procedeul de a intitula autoironic, capitolele. Avem un  prozator abil şi jucăuş, un roman actual deşi nedatat şi nesituat precis.


Mircea Ghiţulescu ne spune o poveste nici veselă, nici tristă, despre trenul din care, chiar dacă nu-l pierzi, poţi cădea şi despre luminiţa vieneză de la capătul unui tunel care nu se mai termină.


Īmi place să cred că Mircea Ghiţulescu, cel cu care am īmpărţit multe impresii şi zile de călătorie, ba chiar şi o savuroasă friptură de cīine, īn Vietnam, este şi acum pe drum, cum a fost īntotdeauna. Mi-l imaginez īntr-un tren (nu lua niciodată vagon de dormit şi am convingerea că, efectiv, nu dormea niciodată) īn care este permis fumatul, la care renunţase incidental de cīţiva ani, după ce fumegase ca un transatlanic, citind febril cum o făcea totdeauna şi aşteptīnd să ajungă īn cine ştie ce oraş unde se va avea loc īncă o premieră. Apoi plecīnd mai departe cu acelaşi tren sau cu altul de-a lungul unui nesfīrşit turneu, spre lumina mirifică a unei scene peste care nu coboară niciodată cortina.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul