Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Numai scoicile aderă la stânci, noi trebuie să aderăm la conştiinţa noastră liberă

        Bujor Nedelcovici

Interviu realizat de Anastasia Dumitru


A trecut mult timp de la debutul dumneavoastră editorial. Cum aţi rezuma, în scurte cuvinte, activitatea literară de peste patru decenii a autorului Zilelor de nisip?


Am scris romane, eseuri, jurnale, piese de teatru, scenarii de film, am publicat albume de fotografii, articole în presă - în  total, şapte volume care alcătuiesc corpusul (numărând circa 5.500 de pagini) de Opere complete, recent apărute la Editura Allfa. Nu mi-am trădat vocaţia şi am trăit pentru a scrie, deşi, de fiecare dată când terminam o carte, îmi propuneam „să trăiesc”, pur şi simplu. Dar ce înseamnă pentru mine a trăi fără a scrie?


Aţi obţinut mai multe premii literare: Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (pentru romanul Noaptea, 1974); Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru romanul Zile de nisip, 1979, şi pentru romanul Dimineaţa unui miracol, 1993); Premiul Libertăţii, acordat de Pen Club Français (pentru romanul Al doilea mesager, 1986); Premiul Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă (pentru romanul Al doilea mesager, 1992); Premiul pentru promovarea culturii româneşti în străinătate, 2007; Premiul Lux Mundi, acordat de Radio România Cultural, 2006.  Sunteţi Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres, 1990, şi aţi fost distins cu Ordinul Naţional pentru merit în grad de Comandor, 2000.
Care dintre cărţile dumneavoastră vă reprezintă cu adevărat? Care dintre premiile acordate vă onorează cel mai mult? Care a fost, în acest context onorant, impactul recunoaşterii operei asupra personalităţii autorului ei?


Nu am avut niciodată o strategie a succesului. Uneori nu trimiteam criticilor cărţile publicate pentru a nu insinua că vreau să scrie despre ele. Nu am întreprins nimic pentru a avea premii literare sau titluri onorifice, dar trebuie să recunosc că, atunci când îmi erau acordate, îmi făceau plăcere. Nu sunt modest, dar nu sunt megaloman sau nombrilist. Când încep să scriu un roman nu am nici un complex că au fost scrise Anna Karenina sau Madame Bovary. În romanele mele sunt prezente Ana (Îmblânzitorul de lupi) sau Céline (Provocatorul), însă, după ce mă ridic de la masa de lucru, sunt un om ca toţi ceilalţi şi nu mă compar cu Tolstoi sau Flaubert. Apreciez discreţia şi nu-mi place megalomania, infatuarea - pieptul bombat şi bărbia ridicată - sau  delirul de grandoare pe care îl întâlnim la unii artişti care se compară cu Dostoievski...


În cadrul sesiunii de comunicări a ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ de la Neptun-Mangalia aţi prezentat o Scurtă incursiune în rolul jucat de personaje în romanele scrise şi evoluţia personajului în literatura ultimilor ani. Spuneaţi atunci că „literatura este evadarea din realitate, refugiu ce deschide tainele din om”. Ce fel de lume aţi descoperit în spaţiul ficţiunii, din moment ce, timp de 40 de ani, aţi evadat în spaţiul interior care se deschide tuturor modalităţilor de a fi?


Este plicticos şi banal să trăieşti tot timpul în real. Fără să dispreţuiesc realul, care reprezintă viaţa, suferinţele şi bucuriile de fiecare zi şi chiar moartea, cred că arta le depăşeşte prin transcendenţa în ficţiune. Acolo se ascunde taina, semnificaţia, simbolul pe care trebuie să le căutăm pentru a găsi „sensul nonsenului existenţei”, cum spunea filozoful Paul Ricoeur. Există o dimensiune a vieţii pe orizontală (imanentul), dar se mai află şi o altă dimensiune pe verticală: metaistoria, transcendentul, metafizica, sacrul... Uneori, dintr-un roman desprindem mai multe semnificaţii decât din simpla - chiar dacă oricât de aprofundata - analiză a istoriei; romanul pleacă de la faptul istoric, dar se ridică la transcendent.


Domnule Bujor Nedelcovici, există, într-adevăr, cărţi care schimbă complet destinul omului, aşa cum aţi afirmat cîndva? Aţi plecat din ţară din cauza unei cărţi, Al doilea mesager, şi aţi fost obligat să alegeţi calea exilului în 1987. Să fi fost, oare, întâmplător titlul romanului dumneavoastră sau putem căuta în el o dimensiune premonitorie? Mă gândesc la faptul că tocmai acest roman v-a adus Premiul Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă: aţi devenit mesagerul unei culturi, exilul v-a marcat destinul, vi s-a acordat Premiul pentru promovarea culturii româneşti în străinătate în 2007. Date fiind aceste împrejurări, daţi-mi voie să vă întreb, în prelungirea ideii anterioare, care este rolul outsider-ilor, al celor care au ales sau au fost forţaţi să aleagă exilul, în promovarea culturii româneşti?


Un scriitor nu are naivitatea de a crede că schimbă realitatea cu o carte publicată. Au fost şi excepţii: Biblia, Coranul, Capitalul, Mein Kempf şi altele. Dar, câteodată, un roman poate avea puterea unei profeţii sau măcar a unei premoniţii. Cu modestie pot afirma că în romanul Al doilea mesager am anticipat o partea din cursul vieţii pe care l-am parcurs, dar în sens invers. Personajul principal, Danyel Raynald, se întoarce din exil în insula natală, Bell Ile. Eu a trebui să părăsesc „insula natală” şi să plec în exil.


Rolul exilatului disident (l’ecrivain rebelle) este de a-şi dobândi, prin curaj, libertatea care nu i-a fost acordată de către o „tiranie a prostiei criminale”, apoi de a-şi sluji şi respecta menirea, crezul şi credinţa şi, după aceea, de a se pune în slujba celor care nu au obţinut libertatea. Rebelul este de la race des martyrs şi a celor care pot modifica cursul istoriei.


Care a fost, după părerea dumneavoastră, impactul produs în spaţiul creaţiei de nouveau roman şi de conceptul de literatură auto­referenţială, ca să uzăm  de termenul lansat de Serge Doubrovsky?


Le nouveau roman a schimbat concepţia asupra romanului şi a personajului. Aici se punea accentul pe „discursul interior” şi mai puţin pe personajul ca individ ipotetic. Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Nathalie Sarraute au contestat structura literaturii tradiţionale. În viziunea lor, personajul este purtătorul unor stări inexplicabile care se găsesc în noi înşine: naratorul vorbeşte despre el însuşi, este un je qui observe et il est observé. Personajul are un rol mai diminuat, punându-se accentul pe l’écriture automatique.
 
Serge Doubrovsky a lansat ideea literaturii autoreferenţiale, în care autorul este personaj şi, în acelaşi timp, narator. În aria cuprinzătoare a acestei literaturi în vogă s-au afirmat Catherine Millet, Justine Lévy, Denyse Simenon şi Marie Billetdoux care a scris un roman de 1.482 de pagini în care regăsim corespondenţă, jurnale, articole, fişele clinice ale unor maladii şi chiar ecografiile făcute. Este o cronologie a unui interval de 40 de ani de istorie recentă (1968-2008), în care totul este consemnat cu o minuţiozitate de grefier.


Faceţi parte din colegiul de redacţie a revistei Esprit. Probabil că nu întâmplător aţi afirmat că „Numai scoicile aderă la stânci, noi trebuie să aderăm la conştiinţa noastră liberă”. Am remarcat că spiritualitatea, conştiinţa, metafizica sunt cuvinte obsesive în discursul dumneavoastră...


Revista Esprit a fost înfiinţată în 1932 de Emmanuel Mounier şi se adresează profesorilor, studenţilor, oamenilor de litere... Fac parte din colegiul de redacţie de mai bine de 20 de ani şi am scris acolo numeroase articole, cronici, eseuri despre România, dar şi pe alte teme. Este un mediu în care mă simt bine şi am avut prilejul să cunosc multe personalităţi: Paul Ricoeur, Pierre Nora, Jacques Derrida şi mulţi alţii.


Ce vă propuneţi să mai publicaţi în viitorul apropiat?


 Am terminat o carte de interviuri intitulată Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici? care sper că va apărea în toamnă, la Editura Allfa. În prezent, nu mai scriu nimic, dar îmi umblă prin cap o frază: „Nu trăia decât pentru o pisică”. Ar putea fi un început de nuvelă sau...


Acum aş vrea să am un zâmbet privind peste umăr la tot ce am trăit în viaţă. Există o vreme pentru durere, suferinţă, lacrimi, dar şi pentru zâmbet, parcă aşa e scris în Eclesiastul. Cine ştie? Poate a venit timpul surâsului eliberator...


De mai multă vreme, în mediile culturale de pe varii meridiane se vorbeşte despre dispariţia romanului, ca specie literară, şi a personajului, ca element fundamental al naraţiunii, al epicului. Credeţi în verdicte apocaliptice de genul: „romanul şi personajul au murit” sau, dimpotrivă, subscrieţi la opinia lui Nicolae Manolescu, conform căreia „dacă personaj nu e, nimic nu e!”?


Romanul nu a murit - chiar dacă unii critici de mult timp i-au cântat recviemul -, iar personajul nu a decedat. Este vorba de o transformare, o metamorfozare, de un Ianus bifrons care priveşte lumea cu mai multe feţe şi mai mulţi, ochi ca într-o pictură a lui Picasso în care cei doi ochi, deşi sunt aşezaţi pe planuri diferite, au logică şi coerenţă în ansamblul compoziţiei. Romanul va încerca în continuare să dobândească o explicaţie şi o consolare pentru „sensul nonsenului existenţial”, să aspire la regă­sirea unităţii interioare şi exterioare a omului, la depăşirea limitelor impuse de filozofia finitudinii (nu reuşim să ducem nimic la bun sfârşit şi suntem limitaţi în spaţiu şi timp), să surmonteze absenţa „completitudinii”, a alterităţii.


 Scriitorul, prin propria lui asceză, converteşte dezordinea, eşecul, vidul şi ruina în ordine, valoare, sens şi iluminare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul