Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Valentin Vasilescu

Născut la Turnu Severin, a absolvit Facultatea de regie-film a IATC în anul 1989, la clasa profesorului Geo Saizescu. Scrie proză, teatru şi este un ziarist cultural de excepţie, revistele mehedinţene de profil având în el un colaborator asiduu şi exemplar.



Godot se-ntoarce sau Godot reloaded
Partea a II-a şi răzbunarea (piesă într-un act şi patru tablouri)


Tabloul unu


METROUL DIN BUCUREŞTI, ZIUA


Aglomeraţie, vânzoleală, oameni care aşteaptă trenul. Cerşetori, un cântăreţ  la marimbafon îmbrăcat precum un paj de curte medievală, o reclamă (dacă este cazul) la îngheţată, sau la fructe exotice...; doi îndrăgostiţi care se sărută cu disperarea despărţirii, oameni şi bagaje, oameni fără bagaje, vânzători de gablonţuri, băieţi de băieţi... într-un cuvânt, o lume. O uşoară agitaţie. Se aude ceva ca un suflu, de parcă ar respira metroul. Gaura neagră de unde trebuie să-şi facă apariţia trenul se luminează încet, dar sigur. Oamenii se apropie de marginea peronului. Îşi face apariţia trenul. După ce opreşte, se deschid uşile, o răbufnire grea. Înghesuiala de la momentul respectiv. Călătorii se grăbesc spre ieşirea din metrou. Anunţul de închidere a uşilor, se anunţă staţia, se închid uşile. Trenul pleacă. În staţie rămâne nemişcat un om. Este Godot. Îmbrăcat elegant, se vede de la distanţă că nu face parte din peisaj. Priveşte atent în jurul său. Vede: aglomeraţie, vânzoleală, alţi oameni care vin să aştepte trenul, cerşetori, pe cântăreţul cu marimbafonul, reclamele la talk-show-uri politice sau culturale, oameni cu bagaje, oameni fără bagaje... După un timp de studiere a spaţiului respectiv, ridică din umeri şi pleacă agale de-a lungul staţiei. La un moment dat, se opreşte şi se apropie de unul dintre cei prezenţi acolo. (Se poate filma cu camera ascunsă! Cineverité!)


Godot (la urechea respectivului): Bună, am venit.
Călătorul (speriat): Ce-ai nene, eşti beat?
Godot: Dimpotrivă. Sunt cât se poate de lucid. Doar îţi spun că am venit. Atât.
Călătorul: Du-te nenică şi te culcă.
(Godot îşi plimbă privirea în jurul său. Studiază oamenii până găseşte un chip pe care-l consideră interesant.)
Godot: Bună, am venit.
Călătorul: Poftim?
Godot: Sunt aici. Am venit.
Călătorul: Şi? Ce-mi spui mie? (Pauză). Dom’le, pe cine cauţi?
Godot: Nu mă cunoşti?
Călătorul: Nu, domne, de unde să te cunosc? Nu te-am văzut în viaţa mea.
Godot (zâmbind amuzat): Nu m-ai văzut în viaţa ta?
Călătorul: Nu. Trebuia să te cunosc de undeva?
Godot: Poate. Poate că trebuia să mă cunoşti. Poate că trebuia să vrei să mă cunoşti, ca să mă cunoşti. Poate că m-ai cunoscut, dar m-ai uitat. Poate... Nu-i nimic, dacă spui că nu mă cunoşti... Asta este. (pleacă)
Călătorul (privind după el lung): Multă lume obosită...
(Godot se plimbă foarte încet printre oameni, privindu-i cu atenţie, căutând pe cineva. Se apropie de o femeie.)
Godot: Doamnă, nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde i-aş putea găsi pe prietenii mei Vladimir şi Estragon?
Doamna: Nu vă supăraţi, nici eu nu sunt de aici.
Godot: Aha, înţeleg. Nu sunteţi de aici... Mda... Dar nici ei nu erau de aici. Şi ei veneau de departe. Poate că dumneavoastră, vă spun asta pentru că eu am încredere în femei, în spiritul lor de observaţie, aţi văzut ceva ciudat, ceva ce m-ar putea ajuta să-i găsesc...
Doamna: Eu am venit la copii, că sunt bolnavă. Am venit la un control. Eu nu ştiu nimic. M-a lăsat fi-mea aici, pe bancă, că ea s-a dus să ia ceva... nu’ş ce...
Godot: Da? Numai asta este problema dumneavoastră? Bine, doamnă, am să ţin minte... Oricum, mulţumesc.
(Pleacă în căutare. Se plimbă privind atent călătorii. Une­ori, scoate două fotografii din buzunar şi confruntă chipul res­pectivei persoane cu fotografia.)
Godot: Este dificil să-i găsesc pe cei doi în aglomeraţia asta. Este destul de dificil să mă descurc în propria-mi lucrare. Hm. Nici nu mi-aş fi închipuit.
(Către o doamnă care-l priveşte curioasă) Da. Exact aşa. Nu vă vine să credeţi, nu? Ca să fiu sincer, nici mie. Vă rog să mă credeţi că nu-mi vine să cred. Eu sunt gata să nu mai cred în mine. Dificil este să-ţi trăieşti creaţia...
(Doamna se mută cinci metri mai încolo şi se întoarce cu spatele. Godot pleacă. ÎI vede pe cel care vinde lozuri.)
Godot: Bună, eu sunt. Am venit.
Vânzătorul: Bine ai venit. Şi? Vrei să cumperi un loz?
Godot: De ce aş face asta?
Vânzătorul: Pen’ că aşa se face. Cei care spun că au venit, spun asta pentru că vor să cumpere un loz câştigător.
Godot: Care-i lozul câştigător?
Vânzătorul (râzând cu poftă): Păi, dacă-aş putea şti eu asta... Ehe... Aş mai sta aici?
Godot: Eu îmi caut doi prieteni vechi de-ai mei. Dacă mă ajuţi să-i găsesc, am să-ţi arăt care-i lozul câştigător. Vrei?
Vânzătorul: Asta-i bună! De unde ştii ’mneata care-i ăla?
Godot: Închipuieşte-ţi că ştiu. Vrei?
Vânzătorul (după ce stă o clipă pe gânduri): Cine-s ăia?
Godot: Vladimir şi Estragon. Ei mă tot aşteaptă... Cam de prin 1969. Să fiu sincer, am cam uitat. M-am luat cu galaxiile, cu găurile negre, unde mai pui că infinitul se dilată în ultimul timp... Apoi, chestii d’astea, de uzură. Şi când mi-am adus aminte... Doar o clipă am uitat şi acum... Am şi pornit către ei. Dar nu ştiu de unde să-i iau.
Vânzătorul (destul de suspicios): Păi, în ’69... era metrou?
Godot: Nu ştiu. Nu mă prea descurc în amănunte. Amănuntele îmi scapă. În plus, asta este o chestie care nu-mi aparţine direct mie... Asta este. Când eşti totul, când eşti întregul şi partea în acelaşi timp - amănuntele sunt la fel de importante sau mai puţin importante, precum întregul. Pricepi?
Vânzătorul (privindu-l ciudat): Îhî. Pricep. Cum să nu pricep. Lucrează ăştia, amicii tăi, la metrou? Ştii precis că lucrează aici?
Godot: Totul este posibil. Mă crezi că nu ştiu acest amănunt? Las toate chestiile astea în seama sistemului, înţelegi? Nu pot să acordez chiar totul, în sensul în care te-ai aştepta tu, Vânzătorule. Crezi că mă mai interesează unde lucrează cei doi? Cert este că de murit n-au murit. De asta, te rog să fii sigur că ştiu. M-am interesat.
Vânzătorul: Te-ai interesat?!...
Godot: Ar fi cam greu să-ţi explic. Este, de fapt, un sentiment pe care-l am. Nu prea ştiu cum să-ţi spun, ca să pricepi, dar... simt că ei încă sunt aici. Pentru că am intrat în realitatea aceasta, îmi este greu să mă folosesc de... Mă înţelegi tu, nu? De poziţia mea reală.
Vânzătorul (enervat): Auzi, ’mneatale iei un loz sau nu ai cu cine pălăvrăgi? De unde să-i cunosc eu pe ăia? Nici nu prea sună a nume de pe aici.
Godot: Pot să-ţi arăt fotografiile lor. (Scoate fotografiile şi i le arată.)
Vânzătorul (privind fotografiile cu viu interes): Dom’ne, ca să fiu sincer... nu i-am văzut. Nu cred că i-am întâlnit vreo­dată. (Îi întinde fotografiile.) Chiar dacă mi-ar fi plăcut mie să-i fi văzut... (Tac amândoi.) Da’ chiar poţi ştii care-i câştigător?
Godot: Da. Nu-i o problemă. Vezi, unele chestii de acestea se pot întâmpla chiar şi mie. Problema este dacă face parte din istoria ta, sau nu. (Îl priveşte o clipă, zâmbeşte amuzat.) Dar se mai pot face şi excepţii. Uneori. Oricum, chestii mărunte. Să nu te aştepţi la lucruri foarte complicate. Înţelegi? Nu prea pot să mă abat de la legile pe care eu însumi le-am stabilit.
Vânzătorul (privire tâmpă): Îhî. Înţeleg.
Godot: Asta este. (Godot pleacă. În urma lui, Vânzătorul rupe înfrigurat lozul. Faţa i se contorsionează.)
Vânzătorul (dezamăgit): 50.000 de lei. (Pufneşte în râs nervos.) Mare şmecherie!
Godot (de la distanţă): Este singurul. Nu mă învinui pe mine că-i sumă mică. Asta este. Acesta-i norocul tău. Era singurul bilet câştigător! La revedere...
(Se opreşte şi îl lasă pe un ţigănuş să-i facă pantofii. Copilul este vesel şi foarte simpatic. Cântă şi dă repede cu peria peste pantofii lui Godot. Din când în când, îl priveşte pe Godot şi îi zâmbeşte.)
Godot: Ce faci?
Copilul: Bine. Ce să fac? Bine.
Godot: Eşti vesel.
Copilul: Da. Sunt vesel. Azi i-am făcut pantofii lu’ unu şi ăla mi-a dat un milion de lei. Era un baştan, unu tare. Un băiat de băiat.
Godot (amuzat): Chiar un milion?
Copilul: Îhî. Un milion.
Godot: Cum ţi se pare viaţa?
Copilul: Mişto! Mai ales când este câte-o zi din asta, când apare câte-un barosan şi lasă un asemenea bacşiş...
Godot: Deci viaţa este frumoasă?
Copilul: Îhî.
Godot: Şi mie mi se pare c-am făcut ceva... Cum ai zis?
Copilu: Mişto. Ce, nu ştii? Matale nu dumaleşti pe cuvinte d’astea?
Godot: Ba da... este ceva mai complicat. Da’, dacă-i cazul, dumalesc şi eu ca şi tine.
Copilul: Dau şi cu ceară?
Godot: Cu ceară?
Copilul: Ca să nu se prindă apa...
Godot: Apa? De unde apă?
Copilul: Aci nu este pericol mare, da’ afară... Dacă dă barosanu ăl mare o ploaie, ce te faci?
Godot: Barosanu ăl mare?... (Râzând cu poftă.) Aaaaa... Gata, m-am prins. Barosanu ăl mare! Hahahaha...
Copilul: Păi. Ce, matale nu ştii? Vrei şi ceară?
Godot: Vreau şi ceară. Dacă dă barosanu ăl mare o ploaie... ce mă fac? (Şmechereşte.) Să iau apă la galoşi? (Godot plăteşte şi pleacă. Pe măsură ce merge printre ceilalţi călători, mişcarea lor devine slow motion. Doar mişcarea lui Godot rămâne „normală”. Mişcarea celorlalţi devine lentă, până se opreşte. Godot se plimbă printre ei privindu-i cu atenţie. De fiecare dată, realizează că nu sunt cei căutaţi de el.)
Godot (către cameră): Este obositor să cauţi aici în... locul acesta. Nu credeam că este aşa de dificil aici. Greutatea vine din legile matricei însăşi. Eu sunt un paradox, dar nu pot deveni un paradox paradoxal. Trebuie aici să mă supun legilor de aici. Aici este greutatea... şi frumuseţea. Eu sunt cel ce sunt şi mă găsesc în propria-mi creaţie. Trebuie s-o respect, nu? Mă simt ceva mai ciudat. Mă simt cumva aşa... Puah, trebuie să treacă ceva mai mult timp... timp!... Am zis timp! (Se bucură precum un copil în faţa unei jucării noi.) Deh! Ajung să spun chestii care nici prin minte nu mi-ar fi trecut în urmă cu doar câţiva ani. (Încruntă ochii, semn că a văzut ceva interesant.) Interesant. Interesant... (Pleacă încet spre un loc pe care numai el îl vede la început. Pe măsură ce vine spre cameră, ritmul mersului său creşte. În următorul cadru vedem că se-ndreaptă spre scările rulante, oprite, evident!, le coboară spre peron. Călătorii se îndreaptă spre marginea peronului, semn că vine metroul. Printre călători sunt: o fată şi câţiva băieţi. Godot se apropie de ei şi îi însoţeşte în vagon. Trenul pleacă. Tinerii sunt veseli. Un timp, Godot îi studiază cu interes.)
Godot (către unul dintre băieţi): Sunteţi veseli, nu?
Gagiul: Normal. Am furat gagica asta, cum ai vrea să fim? (Ceilalţi izbucnesc în râs.) Ce, pe vremea matale nu se făceau chestii de-astea?
Godot: Pe vremea mea?...
Gagiul: Că n-oi fi aşa bătrân?
Godot: Că n-oi fi aşa bătrân. Da, chiar.
Fata: Lasă-l Gigi, nu vezi că dânsu’ face mişto de tine?
Gagiul: Face mişto de mine. Faci mişto de mine, nene?
Godot: Nu. Doar încerc să înţeleg despre ce vorbiţi. Simt că e vorba de ceva ce nu vă place. Pur şi simplu am vrut să „dumalesc” şi eu cu voi. Este ceva rău? (Gaşca izbucneşte în râs.)
Fata (râzând spumos): Eşti haios! Cum te cheamă, nene?
Godot: Ah! Am uitat să mă prezint: doamnă, domnilor, numele meu este Godot! (El pronunţă Godo şi face o plecăciune caraghioasă; tinerii râd şi fac mare hai.) Nu este de râs. Nu înţeleg de ce râdeţi, dar este bine că vă simţiţi bine. Mă bucur. Cum vi se pare viaţa? Este frumoasă? Este bine să trăieşti? Este o bucurie? (La fiecare cuvânt, tinerii accentuează râsul.)
Fata: Nene! Eşti teribil de amuzant.
Godot: Unii sunt de altă părere. Chiar mă înjură. Îmi spun tot felul de chestii naşpa. Interesant... Am început să dumalesc precum puiul ăla de ţigan. Alţii spun că eu nu exist.
Gagiul: (vorbind cu greu din cauza râsului): Că nu exişti? Păi... hahaha!... cum să... hahaha... cum să nu... exişti?... hahaha... nu... exişti... când... exişti?
Godot: Uneori am şi eu nişte temeri ale mele. Îmi zic: dacă aşa de mulţi nici nu ştiu de existenţa mea... mai ştii? Poate că nici nu exist, de vreme ce ei... Sau, şi mai interesant, cei mai mulţi dintre cei care spun că-mi sunt credincioşi se ceartă între ei pe forma mea.
Gagiul: Pe forma... matale... Hhahahahah!...
Fata: Hai, că eşti tare nene. Mă bucur tare mult că ăştia au avut ideea să venim pe aici. Prima dată vroiau să fugim cu autobuzul. Aş fi pierdut o întâlnire cu cel mai interesant ciudat din oraşul ăsta, zău.
Godot: Zeu. Se spune zeu. Era, mai demult, în vechime, un fel de jurământ. Se referea acest jurământ la zeu. Apropo, voi credeţi în Dumnezeu? (Trenul intră în staţie. Tinerii se pregă­tesc să coboare. Se deschid uşile şi coboară pe peron. Godot rămâne privindu-i cu interes şi amuzat de veselia lor. Fata se-ntoarce către el.)
Fata: Cum ai zis nene că te numeşti?
Godot (care stă în uşa vagonului): Mă numesc Godo.
Fata: Godo? Ce nume ciudat, ai nume de medicament... (Gaşca râde.) Auzi, da’ cum se scrie numele ăsta?
Godot ridică un deget în aer şi scrie numele. Degetul său lasă o dâră luminoasă. Feţele uluite ale tinerilor nuntaşi care privesc cuvântul luminos ce pluteşte în aer. În secunda următoare se aude anunţul conductorului: trenul merge în direcţia... Se închid uşile. Trenul se pune în mişcare. Godot le face cu mâna. Pe peron, grupul tinerilor se apropie încet de chestia luminoasă ce pluteşte în aer, fata încearcă s-o atingă. Odată atinse, literele luminoase dispar. Prima care se dezmeticeşte este chiar tânăra. O ia la fugă pe peron după tren. Ceilalţi după ea. Toţi strigă şi aleargă până intră în tunelul întunecat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul