Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La ce bun martirii? (2)

        Sorin Lavric

Mai mult, azi ne izbim de nişte obtuze instanţe constrīngătoare, un fel de cenzori ideologici cu alură intransigentă, care ne interzic, graţie unei aroganţe pedepsitoare, să vorbim de proprii martiri īn propria ţară. Aceşti cenzori ne īmpiedică să vorbim despre rădăcini īn propria ţară, supraveghindu-ne şi explicīndu-ne că radicalismul e un păcat. Iar ce se īntīmplă īn Romānia se īntīmplă īn fiecare ţară din Europa. Sunt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preīntīmpina ca valoarea naţională adunată īn pielea unui martir să fie celebrată oficial. Īn Romānia fenomenul e curent īn privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici īi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decīt condamnīndu-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia.


Să ne amintim acum că, īn actele de īntemeiere a UE, creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campaniile de denigrare a feţelor bisericeşti din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu ostilitate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali īn cadrul unor ceremonii cu tentă oficială. Şi atunci merită să mă īntreb: ce supără atīt de mult  la fenomenul martiric, de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sunt trei motive care fac din figura martirilor o prezenţă nedorită.


Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că īn conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul, de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică şi īndurarea morţii. Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu īn epoca consumului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. Īn tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului īn astfel de vremuri. Cum să spui că, īn situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitīnd ideea că isprăvile durabile nu se pot face decīt prin jertfă? Ar īnsemna să faci apologia ascezei şi eroismului īntr-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă, dar mai ales nerentabilă. Al treilea motiv este că moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stradă cīnd ştii că te tragi din oameni ca Vasile Mo­trescu sau Costache Oprişan. Pur şi simplu īţi creşte buna părere despre tine ca subiect aparţinător al unei ţări. Īn schimb părerea mea despre mine sărăceşte nespus cītă vreme nu ştiu că asemenea oameni au existat. Vasile Motrescu a fost un partizan din munţii Bucovinei, care a lăsat cel mai tulburător jurnal despre ce īnseamnă viaţa īn munţi īn condiţii de hărţuire permanentă. A fost executat īn 1958, dar din detaliile jurnalului reiese foarte bine stofa lui de martir creştin, nu doar de erou, şi acesta e motivul pentru care vorbesc despre el īn cadrul temei martirilor. Costache Oprişan a fost cel mai chinuit deţinut politic romān din īnchisorile comuniste, victima predilectă a lui Eugen Ţurcanu la penitenciarul din Piteşti. A murit la Jilava īn 1958, īn condiţii īnfiorătoare, dar a murit mărturisindu-şi credinţa īn Hristos. E cazul cel mai impresionant de intelectual care a trecut de la filozofie la Hristos īn urma chinurilor īndurate.


Dar astăzi, īn epoca īnlesnirilor teh­nice, a vorbi despre martiri capătă o tentă dizgraţioasă şi deplasată. Nici un om cu scaun la cap nu-şi va dori vreodată să fie martir, şi atunci ce atīta tevatură pe seama lui Costache Oprişan? Sau a lui Vasile Motrescu? Răspunsul e simplu: fiindcă ei sunt un model de conduită īn situaţii-limită. Nu ştii niciodată ce se ascunde īntr-un om pīnă nu-l pui īntr-o īmprejurare catastrofală. Ce īnseamnă asta? Că nimeni nu devine martir prin proprie voinţă, ci pentru că aşa i-a fost dat. Oprişan ar fi fost un spilcuit profesor de filozofie īn Bucureşti, cultivīndu-şi īn timpul liber veleităţile de poet, iar Motrescu ar fi fost un īnstărit ţăran īn Vicovu de Jos, judeţul Suceava, crescīndu-şi copiii şi īngrijindu-şi hectarele de pămīnt. Dar amīndoi, fără vo­ia lor, au intrat īn pielea unor personaje īns­păimīntător de vii şi de dureroase. Vor­bind despre ei simt că īmi creşte pofta de a fi romān, simt că mă respect pe mine īnsumi ceva mai mult ca īnainte. Şi asta deoarece ei mă legitimează. Mai mult, prezenţa lor īn trecutul apropiat ne măreşte pragul de demnitate colectivă. Fără ei, demnitatea unei etnii se risipeşte. Ei sunt focarele de coagulare a conştiinţei naţio­nale, ei sunt sursa nobleţei noastre. Ei sīnt valori totemice, adică valori sufleteşti care leagă organic o comunitate. Iar menirea cenzorilor este să discrediteze orice valoare totemică cu rol de liant organic.


Ī.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, spunea la mănăstirea Putna īn urmă cu două luni, la colocviul dedicat amintirii Maicii Benedicta, că, spre deosebire de vremea comunismului, cīnd creştinii aveau de luptat cu Răul cu majusculă, astăzi, īn vremuri de democraţie, noi avem de luptat cu Vicleanul, dar tot cu majusculă. Din acest motiv, lupta este mult mai subtilă şi cere mai multă inteligenţă, ba chiar mai multă putere de disimulare. Īn fond, democraţia este un joc al aparenţelor, īn spatele cărora se ascund nişte spirite foarte viclene, iar aceste spirite ne īmpiedică să ne celebrăm oficial martirii şi să ne recunoaştem, tot oficial, eroii.


Creştineşte vorbind, trebuie să sperăm că epoca aceasta va trece. Deocamdată, nu putem spune tot ce gīndim, dar putem cel puţin să arătăm, la această masă rotundă, importanţa martirilor. Īn fond, noi ne-am īntīlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri despre care suntem īmpiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem, aşadar, cu seninătate, cu afecţiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne īnchipuim că prea curīnd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de biserică sau de instituţiile statului. Dar īntr-o zi se va īntīmpla şi asta şi poate că īntīlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul