Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru mine, Răşinari este cel mai frumos loc din lume

        Ilinca Tomoroveanu

Interviu realizat de Irina Budeanu



În preajma Ilincăi Tomoroveanu nu poţi încerca decât un exerciţiu de admiraţie. A debutat pe scena Naţionalului în 1964 şi, de atunci, lumea teatrului  românesc parcă a devenit mai însorită. Rolul Cristina din piesa lui Horia Lovinescu Moartea unui artist avea s-o propulseze printre marile actriţe ale scenei bucureştene. Frumuseţe solară, sensibilitate aparte, gingăşie, duioşie, dicţie remarcabilă, toate au contribuit la destinul artistic de excepţie al Ilincăi Tomoroveanu. Au urmat pe rând roluri de neuitat: Oana din Apus de soare, Kathie din Heidelbergul de altădată, Iulia din Al patrulea anotimp, Celesta Finley din Dulcea pasăre a tinereţii, Naştenka din Însemnările unui necunoscut sau Maria Sineşti din Jocul ielelor. A avut şansa să lucreze cu regizori care au schimbat faţa teatrului românesc - Sică  Alexandrescu, Moni Ghelerter, Alexandru Finţi, Horea Popescu, Sanda Manu sau Mihai Berechet. De mai bine de cinci ani, Ilinca Tomoroveanu  interpretează cel mai greu „rol” din cariera ei, cea de director artistic al Teatrului Naţional din Capitală. Există în spatele acestei străluciri două izvoare de energie, entuziasm şi pasiune: soţul ei, actorul Traian Stănescu, şi Răşinarii copilăriei, care au stat sub aura bunicului, nimeni altul decât marele poet Octavian Goga.



Într-un moment mai mult decât tulbure pentru societatea românească, întâlnirea cu o mare actriţă este cel mai bun mod de a ne elibera de presiunea cotidianului. Stagiunea 2010-2011 a Naţionalului bucureştean a început sub auspicii bune, aşa că nu pot să n-o întreb pe directoarea artistică a primei scene a ţării care sunt surprizele ce-i aşteaptă pe spectatori?


Slavă Domnului că, în ciuda crizei pe care o traversăm cu toţii, Naţionalul bucureştean nu s-a încovoiat în niciun fel şi a ridicat cortina cu montări de mare succes, dar şi cu două premiere. În primul rând, am reluat o comedie spumoasă, care nu prea a fost văzută de public, pentru că ea a avut premiera în vară. Este vorba despre S-a sfârşit cum a început, în regia lui Horaţiu Mălăele, cu fenomenalul Mihai Constantin, care debutează la Naţionalul bucureştean, dar şi montarea lui Felix Alexa cu Livada de vişini. Cele două premiere pregătite cu mare dăruire şi atenţie pentru public sunt: la Sala Amfiteatru, Spitalul special, piesa regretatului dramaturg Iosif Naghiu, în regia lui Ştefan Iordănescu, şi la Sala Studio 99, Scara pisicii, de Katalin Thuroczy, o importantă autoare contemporană din Ungaria, în cadrul programului „Uşi deschise pentru toţi”. O incitantă şi dramatică dispută între două femei care iubesc acelaşi bărbat, în interpretarea actriţelor Florentina Ţilea şi Liliana Hodorogea. Regia este semnată de Irina Popescu Boieru. Ion Caramitru repetă intens la Sala Mare, cu doi cavaleri ai genului comic, Horaţiu Mălăele şi Şerban Ionescu, spectacolul Dineu cu proşti, de Francis Veber, o comedie franţuzească, care a cucerit nu numai oraşul Luminilor, dar şi nenumărate alte scene din Europa Occidentală. Suntem convinşi că această premieră va face săli arhipline.    


Iată, o combinaţie foarte interesantă între dramaturgi consacraţi, regizori de primă mărime şi actori cu o carte de vizită impresionantă, dar şi tineri care se află la început de carieră. Ce se mai întâmplă la Centrul de Cercetare Ion Sava?


O mare bucurie: maestrul Radu Penciulescu va susţine din nou o serie de workshopuri, care se vor încheia cu un spectacol bazat pe celebrul text al tragediei Macbeth de Shakespeare. Acest workshop va fi complicat, dar benefic pentru toată lumea. O altă noutate va fi prezenţa unei regizoare foarte talentată, care debutează pe scena noastră, Anca Bradu. Ea va monta Insula, de Mihail Sebastian.
Suntem foarte deschişi la propunerile tinerilor regizori şi aplecăm foarte atent urechea la reacţiile publicului, la cerinţele şi nevoile lui. Suntem ambiţioşi, vrem să facem lucruri de care să fim mândri, aşa cum am demonstrat de atâtea ori şi până  acum, pentru că publicul este obiectivul nostru primordial. Dacă publicul umple sălile, sfidând perioada aceasta extrem de grea prin care trece ţara noastră,  înseamnă că teatrul chiar şi-a atins scopul. Nu există fericire mai mare pentru noi, toţi cei implicaţi în fenomenul artistic, decât aplauzele şi admiraţia spectatorilor.  


Pentru că aţi amintit de Spitalul special, al regretatului dramaturg Iosif Naghiu, este acest titlu expresia unei preocupări a Teatrului Naţional  faţă de dramaturgii români contemporani, prea repede uitaţi?


Spitalul special, de Iosif Naghiu, face parte din programul iniţiat de noi în urmă cu ceva vreme, „Procesul comunismului”, din care aţi putut vedea Complexul România, de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea, şi Comedie roşie, de Nicolae Turturică, în regia lui Alexandru Tocilescu. Piesa Spitalul special a obţinut Premiul UNITER în 1993 şi vorbeşte despre visul românesc din decembrie 1989, spulberat atât de crud. O radiografie despre cum se recreează noua Putere în spaţiul simbolic al unui spital, o tragi-comedie a unei  lumi bolnave, în care impostorii se erijează în victime.


Ştiu că mai aveţi şi alte proiecte. Le continuaţi şi anul acesta? Mă refer la „Piese vechi româneşti în montări moderne” şi Conferinţele Teatrului Naţional.


Deocamdată, pot spune cu certitudine că vom continua ciclul de Conferinţe ale Teatrului Naţional, o experienţă extraordinară, care a adus în faţa publicului personalităţi din cele mai diverse domenii: de la teatru la dans, muzică, arte plastice, literatură până la matematică, economie sau medicină.


Dar ce face actriţa Ilinca Tomoroveanu? Mai are timp de directoarea artistică sau rolul acesta din urmă o copleşeşte?


Grea întrebare! Rolul de directoare artistică pe care-l „joc” de cinci ani e poate cel mai greu rol din cariera mea. Implică o responsabilitate enormă, care nu prea îi mai dă voie şi actriţei să se exprime. Totuşi, publicul mă  poate vedea în Jocul ielelor, de Camil Petrescu, în regia lui Claudiu Goga, unde o interpretez pe Irena Romescu  (n.n.: în 1986, în regia Sandei Manu, Ilinca Tomoroveanu juca, tot în Jocul ielelor, rolul Mariei Sineşti). Mi-e foarte dor de actriţa Ilinca Tomoroveanu, dar e foarte greu să faci două lucruri deodată cu maximă responsabilitate şi profesionalism. Mulţi cred că  a fi director artistic e ceva frumos, poetic, un fel de grădină cu trandafiri. Ei bine, nu-i aşa. Ai foarte multe lucruri de făcut, nu doar ceea ce ţine de partea artistică. Foarte mulţi factori, foarte multe variabile, care înconjoară fenomenul artistic şi pe care trebuie să le supraveghezi foarte bine. Eu am şi un fel de defect: mă încarc cu toate bucuriile, cu toate suferinţele, cu toate problemele actorilor şi ale întregului personal al teatrului. Sunt ca şi copiii mei.


Dincolo de cortina teatrului se află un secret cu totul special: Răşinarii marelui poet Octavian Goga, a cărui nepoată sunteţi. Ce înseamnă acest loc rupt din Rai pentru Ilinca Tomoroveanu? Şi cum e să duci „povara” numită Octavian Goga?


 Pentru mine, Răşinari este cel mai frumos loc de pe pământ. Şi dacă plouă, şi dacă ninge, şi dacă e vânt, aici se află copilăria mea, aici se află lâna de aur. E acolo sufletul copilăriei mele, e sufletul bunicului meu, sufletele atâtor oameni dragi mie. Îi simt cum se plimbă alături de mine. De fiecare dată mă redescopăr şi mă reinventez în Răşinari. De acolo îmi iau întreaga energie. Fotografiile, amintirile, felul cum cade lumina, cum tremură frunzele, cum adie vântul, fiecare lucru este senzaţional. De fiecare dată merg cu Traian şi cu familia băiatului meu. Casa memorială „Octavian Goga” o întreţinem cu mare drag şi nimic nu ne bucură mai mult decât atunci când ne calcă pragul oameni veniţi din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate. Şi mai e ceva. Aici se ţin sărbătorile populare, tradiţia n-a murit. Ba, mai mult, sunt sărbători specifice Răşinarilor, pe care nu le întâlneşti altundeva. De exemplu, este o sărbătoare numită „Pălia”. Se spune că, dacă lucrezi în ziua aia, ţi se întâmplă un necaz , îţi ia ceva foc. Din marea familie Goga, la Răşinari mai avem două mătuşi şi mulţi, mulţi veri. Nu pot să nu amintesc recitalurile din versurile lui Goga pe care le-am organizat la Casa Memorială. Unul dintre cele mai frumoase a fost cel în care eram alături de Traian şi de Ovidiu Iuliu Moldovan, iar versurile le-am rostit având ca fundal o şură din Răşinari. Un altul, a fost în Biserica Veche din Răşinari, tot cu Traian şi cu mai tânărul, faţă de noi, Marius Bodochi.


Astăzi, toţi suntem în căutarea unor modele. Dumneavoastră aţi avut şansa unui model extraordinar.


În primul rând, modelul meu a fost bunica mea. O femeie puternică şi, în acelaşi timp, foarte caldă. Apoi, părinţii mei. În teatru, dar şi în viaţă, am avut modele extraordinare. Eu nu-mi dau seama dacă tineretul nu-şi mai doreşte modele sau chiar nu mai sunt modele. Este o întrebare pe care mi-o pun de multe ori. Mi-aduc aminte că, imediat după ’90, când au venit mulţi tineri, povesteam de marii actori, autori pe care i-am cunoscut, şi ei stăteau lângă noi şi ne ascultau cu mare interes. Generaţia mea şi cea următoare, a avut şansa să aibă în preajmă mari personalităţi. Adevărul e că tinerii actori trebuie să se împartă între mai multe joburi, pentru că au salarii foarte mici, ruşinoase, aş spune.


Nu mai este lumea care a fost. E alt ritm, e o goană nebună pentru supravieţuire, din păcate. Arta este mult prea dependentă de bani şi de politic...


Da, e un adevăr. Dar pot să regret acea lume, în care noi eram tineri. Am o mare nostalgie după acea armonie a lumii artistice.


Un rol discutabil  îl are şi şcoala actuală de teatru.


Ei, aici sunt multe de spus. Iar mă întorc la sintagma: pe vremea mea... Erau profesori, mari personalităţi, cum ar fi Aura Buzescu, Dina Cocea, Nicolae Bălţăţeanu, maestrul Radu Beligan, Jules Cazaban, ca să-i amintesc doar pe câţiva dintre ei.


Haideţi să încheiem acest dialog într-un ton optimist. Transmiteţi cititorilor revistei noastre un gând frumos.


Grea misiune. Să vină la fel de mult la teatru. Îi aştept la noi, în casa primitoare de la Naţionalul bucureştean.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul