Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Voce neutră, dar blīndă...

        Horia Gārbea

Viorica Răduţă, Cam toţi murim,
Editura Limes, poezie


Fericit poetul care poate, la un moment dat, să schimbe, chiar dacă nu radical, formula scrisului său. După cīteva cărţi izbutite, Viorica Răduţă are acces īn colecţia „Magister” a editurii lui Mircea Petean. La redebutul ei (Cīnd amintirile corpuri subtile - 2007) scriam că, de pe la Cristian Popescu, n-am īntīlnit un poet care să fie atīt de marcant el īnsuşi, complet diferit de ce e scrie īn jurul lui, precum Viorica Răduţă. Īn volumul de faţă, care īn chip glumeţ relativizează inevitabilul morţii, deşi aproape numai despre dīnsa e vorba şi nu e descrisă ca indulgentă, poeta seamănă şi nu prea cu ea īnsăşi. Se păstrează gravitatea, chiar tenebrosul, dar se temperează ludicul, umorul, fie şi macabru, scad jocurile şi invenţiile lexicale. Poezia s-a decantat, amestecul gros de aluviuni şi fracţie lichidă, care impresiona īnainte cu consistenţa lui, a lăsat mīlul la fund şi textul s-a limpezit. A apărut şi o concentrare care nu este numai formală, poemele depăşind rareori cincisprezece rīnduri. Fraza atīt de complicată a Vioricăi Răduţă de la debut şi din ocazii ulterioare s-a spart īn propoziţii scurte, decise, īn versuri egale cu o strofă. Bizareria care era pīnă acum (şi) a sintaxei se restrīnge acum la sens. Textul e minimalist, apoftegmatic, de la gravura cu mii de liniuţe, autoarea sare la dīra puternică, monocromă de pensulă, gestua­listă. Sensul i se compune doar optic privitorului. „Cumpănă e tot cīmpul// īnainte şi īnapoi// tu faci din pămīnt un auz/ culoarea e singură/ /mergi īnăuntru de ani buni// două braţe ajung// ştiu/ īn absenţa ta e un orb// mereu īnainte// cītă amiază atīta pămīnt.” („se leagănă pustiul”– textul integral). Tema morţii e explicită, anunţată de titluri: din mort, īmbălsămaţi, ştiu că sīnt moartă, braţul trece prin moarte, eu aşa văd moartea, īţi scriu īndată după moarte. Poeta se ipostaziază moartă (amintind de unele texte ale Ilenei Mălăncioiu), glisează īntre tărīmuri, cele două lumi sīnt comunicante şi totuşi depărtate. Din cuvinte disparate se sugerează o prezenţă perceptibilă a celor dispăruţi precum şi viii au acces uneori la tărīmul umbrelor: „privirea lui se vede// ...// s-a uitat şi nu eram// īncepe să urce mijlocul īn mine/ curīnd pielea de pe el se va vedea/ / vecinul m-a recunscut şi vecinul lui m-a/ recunoacut/ şi vecinul celulalt m-a recunoscut// toţi au băut lipiţi de fereastră/ de gīnd” (din mort). Tema tanatică era prezentă şi īn alte volume, dar tratată carnavalesc, deşi monstruos, sarcastic. Acum ironia dispare, singura „glum㔠e cea de pe copertă. Se suprapun un plan evanescent īn care obiectele se dizolvă şi altul, dimpotrivă, al solidificării conceptelor: „pe gura paharului este mult timp”. Moartea se personifică şi se multiplică: „o fi moartea lui līngă moartea nucului”. Ca īn fiecare carte, Viorica Răduţă are pasaje excelente: „răspunsul nu a venit/ de acea are tot timpul trup de pasăre”. De data asta totul este subordonat unei viziuni a morţii, una originală. Moartea apare īn relativitatea şi nu īn inexorabilul ei. Viorica Răduţă rămīne o voce diferită chiar faţă de cea din cărţile ei anterioare. Ce va urma? Sper că o nouă surpriză.



Constantin Stan, Gde Buharest,
Editura Charmides, roman


Un autor surprinzător este romancierul Constantin Stan. După o elaborare uriaşă, intrată īn folclor şi, cine ştie, cu şanse de Guiness Book, el a publicat romanul Gerda. Īndată după aceea, a sărit pe rafturile librăriilor cu Trăieşte şi mergi mai departe. Nu s-a uscat cerneala pe cronicile la această poveste de dragoste exotică şi iată un nou roman, complet diferit de cele două anterioare. Un roman cu titlu rusesc (transcris īn alfabet latin) nu e ceva prea obişnuit. Dar tot ceea ce face Constantin Stan īn această carte e neobişnuit. E o īncercare curajoasă şi parodică de a scrie „un roman rusesc”, nu doar un roman cu ruşi. Primele cronici au evidenţiat că personajul central, Ivan Mihailovici Saproşkinov, este unul gogolian. Nu, nicio legătură īntre acest, totuşi, mărunt funcţionar şi aproape omonimul său Boris Mihailovici Sapoşnikov  (1882-1945), un mareşal rus, unul dintre principalii comandanţi militari Ai Armatei Roşii din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, sau dacă preferaţi, al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Un sumbarin īi poartă azi numele. Nici īntre el şi marele maestru de şah Evgheni Şapoşnikov. Patronimul Saproşkinov probabil nici nu există īn cartea de telefon a Moscovei. El este creaţia lui Constantin Stan şi principalele lui trăsătură, sentiment şi ocupaţie sīnt enunţate din prima frază a cărţii: «„Ce plictiseală!” īşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov». Deci I.M.S. se plictiseşte, bea, e un rob al dosarelor unei instituţii īn care nu ştie ce face şi nici ce ar trebui să īntreprindă. Şi totuşi noi nu ne plictisim pentru că vocea autorului care se suprapune şi dialoghează orchestral cu cea interioară a personajului, dă informaţii, comentează, valorizează, iro­nizează golul care este viaţa lui I.M.S., un gol care ar putea fi umplut cel mult cu vodcă. Dar: „Cum, dumnezeule, să te descurci cu un păhăruţ la o oră şi jumătate?” şi cu Marfa Stanilova care īi e nevastă şi colegă de serviciu şi care nici gīnd să īi deschidă vreo perspectivă.  Totuşi, Saproşkinov e un gīnditor, un dilematic, un Hamlet nu de provincie ci de instituţie moscovită. E un īngreţoşat sartrian făcut cocktail cu Cehov, Gogol şi vodcă. Unul mărunt căci autorul abuzează de diminutive: păhăruţ, castravecior, măsuţă, vodculiţă. Aşa cum Jerry Seinfeld s-a ambiţionat să facă un sitcom despre nimic şi a avut un mare succes, aşa Constantin Stan īşi pune īntreaga ştiinţă a scriiturii pentru a scrie un roman despre nimeni. Absolut savuros. Constantin Stan e perfect conştient de hazul sec al găselniţei lui, de stăpīnirea tehnicii sale de depăna textul cu mişcări infinitezimale, de a avansa pieziş ca īn Călăuza de a „temporiza” infinit. Saproşkinov e nimeni, nu-şi cunoaşte nici tatăl, un soldat romān rătăcit prin curtea mai­că-sii īn război. Dar el īşi pune īn gīnd să fie cineva. De aceea se īntreabă, īn loc de „a fi sau a nu fi?” sau „unde vei găsi cuvīntul?”, ceva mai simplu: Gde Buharest?. Īn loc de afirmativul: „Na Berlin!”, o interogaţie care īl umanizează, chiar īl crează din nimic pe Saproşkinov. Va ajunge el la Buharest? Urmarea īn romanul viitor.



Dora Alina Romanescu, Dealul comorii,
Editura Ex Ponto, roman,


Sub o copertă de un kitsch turbat, amintind de romanele Sandrei Brown din anii 90, zac 400 de pagini informe de o agasantă dulcegărie. Fiecare frază īţi zgīrie auzul (interior): „Liniştea apăsătoare a cabinetului se destrămă cānd doctorul anunţă cu voce neutră dar blīndă”. Neutră dar blīndă? Pare o parafrază după contradicţiile lui Breban, acelea voite. Dar nu e. E simplă contradicţie, o aberaţie generată de lipsa de concentrare, īncă de la prima frază. „Fata auzi ultimele cuvinte ca prin vis”. Toată vişinata prea dulce şi trezită a locurilor comune e revărsată şi adună  musculiţe pe fiecare pagină. Orice frază musteşte de banalitate şi de lipsa flagrantă a simţului descrierii şi al dialogului. O carte pe care īţi vine s-o rupi īn bucăţi şi s-o pui pe foc instantaneu. Nici de făcut cornete nu e bună. Este un subprodus din speţa, uriaşă numeric, cu care unii „autori” īntunecă orizontul literaturii şi īmpiedică de fapt cititorii să ajungă la literatură, dezgustīndu-i de ea. Un personaj intelectual vorbeşte astfel unei fete de 14 ani: „Cīnd vei creşte mai mare (lipsă virgulă n.m.) vei şti să selectezi mult mai bine din aceste cărţi frumosul de urīt”. S㠄selectezi frumosul de urīt”! Altă mostră: „Īntīlnirea cu marea a fost pentru Mihaela ca un balsam pus peste rănile sufletului”! E clar că autoarea nu īnţelege ce-i iese de sub pix sau tastatură, că dacă ar īnţelege, n-ar comite. Īncă una şi mă duc: „O fracţiune de secundă cānd realul din jur te scoate din reveria unui vis (sic!) sau a unui gānd care te cheamă īn trecut”. Reveria unui vis! Orice lungire a vorbei ar fi pierdere de timp. Asemenea autori ar trebui ţinuţi īn cuşti, ca Marchizul de Sade, departe de orice instrument de scris.



Sorin Teodorescu Vasilic㠖 proză umoristică,
Editura Sigma


Volumul, minuscul, cuprinde proze voit hazlii, de tipul celor care apăreau demult īn revistele şi almanahurile „Urzica”. Povestirile sīnt relativ amuzante, cu dialog viu care caută poanta. Miza lor este foarte mică şi vor fi uitate īndată după lectură. Excepţie face ultimul text intitulat Axinescu Ion, īn care este clar că autorul relatează o īntīmplare personală: cum i-a fost cenzurat un volum de versuri puţin īnainte de 1989 de către un redactor de editură, numitul Axinescu, care citea pefect volumul prin grila de interpretare a „organelor”. Apare şi un şef al lui Axinescu, anume tovarăşul Călin despre care putem avea bănuieli că reprezintă şi el un binecunoscut redactor-şef. Volumul de poezie a apărut subţiat considerabil īn 1989 şi Sorin Teodorescu şi-a luat o tīrzie revanşă prin această schiţă īn care e bine povestită trista lui aventură.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul