Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

CUI ÎI E FRICĂ DE LEGEA PRESEI?


● Invitata rubricii Ce mai spune din ultimul număr al revistei Dilema veche este Ştefana Mărmureanu, director al Direcţiei Arte Vizuale din cadrul Institutului Cultural Român. În această calitate, dânsa spune câteva lucruri utile şi exacte despre cele 21 de filme care, în perioada 22-28 octombrie, rulează pe ecranele Capitalei în cadrul Festivalului Filmului Rus: premiere, pelicule din ultimul deceniu premiate la Cannes, Veneţia, Berlin, „dar şi filme mai vechi, care se vor vedea pentru prima oară”. Printre cele din ultima categorie, însă, Ştefana Mărmureanu enumeră dezinvoltă Soarele alb al deşertului şi Operaţiunea Î, ceea ce nu prea mai este deloc exact. O informez cu tot respectul cuvenit că, în a doua jumătate a anilor ’60, pe ecranele Bucureştilor şi ale altor oraşe şi sate din patria noastră au rulat cu succes atât Operaţiunea Î (produs în 1965) cât şi Răpire în stil caucazian (1967), excelentele comedii cinematografice ale regizorului Leonid Gaidai avându-i drept protagonişti (ambele) pe Alexandr Demianenko, Iuri Niculin (un comic absolut extraordinar, provenit din lumea circului!), Evgheni Morgunov (o apariţie, de asemenea, memorabilă) şi Gheorghi Viţîn.


Cât despre Soarele alb al deşertului (1969), un red western sovietic, el nu numai că a putut fi văzut la noi, dar lansarea sa în România s-a făcut în prezenţa regizorului filmului, Vladimir Motîl, şi a interpreţilor principali Raisa Kurkina şi Anatoli Soloniţîn (cel care va deveni ulterior actorul-fetiş al lui Andrei Tarkovski). Toţi trei au efectuat, cu acest prilej, şi un turneu de promovare a peliculei în mai multe oraşe ale României, autorul acestor rânduri numărânduse printre ziariştii care i-au cunoscut şi de la care a obţinut şi câte un interviu.


P.S. Apropo de cinematografia rusă: e bine de ştiut că filmul lui Vasili Şukşin din 1973 se intitulează, totuşi, Călina roşie (Kaliнa kpacнaя), iar nu Cătina roşie. Inclusiv în botanică, una-i una, alta-i alta...



● Dacă te afli în preajma unui grup de adolescenţi de ambe sexe, fie şi numai preţ de câteva secunde, timpanul şi creierii îţi sunt zgârâiaţi brutal de o avalanşă de obscenităţi ce se revarsă, necenzurate şi ostentative, pe o rază de zeci de metri. În sfânta-mi naivitate, am fost tentat mult timp să găsesc vinovatul pentru vulgaritatea crâncenă ce infectează limbajul acestor puşti şi puştoaice de 14-17 ani în persoana fetelor: dacă ele s-ar simţi jignite că li se vorbeşte astfel şi ar părăsi grupurile respective, poate că şi băieţii şi-ar schimba atitudinea şi apucăturile. Acum nu mai gândesc aşa fiindcă am remarcat că lexicul cel mai hard (ca să nu spun direct porno) se află în dotarea orală a junelor codane.


Băieţi, feriţi-vă scăriţa, ciocănelul şi trompa lui Eustache: lupta timpurie pentru licenţio-egalitate între sexe începe să facă ravagii!


● Urmăresc cu interes rubrica Tema lunii din România literară. Ideea de a supune discuţiei un subiect în 4-5 numere consecutive de revistă mi se pare excelentă, iar alegerea „temelor” de până acum s-a dovedit inspirată. Păcat că intervenţiile preopinenţilor nu îmbracă aproape niciodată forma dezbaterii: nimeni nu intră în dialog cu nimeni şi nici un autor nu se raportează – consensual sau polemic – la intervenţiile predecesorilor. Articolele – foarte multe dintre ele incitante, argumentate temeinic şi ingenios, conţinând puncte de vedere şi luări de poziţie adesea admirabile – nu comunică între ele, fiind, de fapt, adevărate monologuri paralele.


Văd (şi) în această întâmplare un sindrom nefericit: absenţa culturii dialogului, care îmi pare a domina lumea şi viaţa noastră literară, fragilizând-o şi vulnerabilizând-o contraproductiv. Deie Domnul să mă înşel eu, dar...


● S-au umplut Bucureştii de panouri publicitare pentru ciocolata Milka pe care scrie cu litere uriaşe: Căutăm animatori de văcuţe! Pentru că mă simt oarecum depăşit în tentativa de a relaţiona ce ştiam eu că înseamnă cuvântul animator/-oare cu văcuţele elveţiene, recurg spăşit la DEX unde citesc: • (Persoană) care însufleţeşte, iniţiază o activitate, o acţiune;             • (Persoană) care animă un spectacol de varietăţi, creând atmosferă; • (Numai s.f.) – Femeie de moravuri uşoare care însoţeşte un bărbat într-un local de consum.


Înţeleg, în consecinţă, că o firmă caută persoane în stare să însufleţească o turmă de văcuţe cantonale, iniţiind activităţi sau acţiuni în acest sens cum ar fi, de pildă, crearea de atmosferă la spectacole de varietăţi paricopitate sau, dacă sunt femei, capabile să însoţească un bărbat în localuri de consum rezervate văcuţelor de moravuri uşoare. Sau, mă rog, ceva de genul ăsta...


● Până la ora scrierii acestui text încă n-am aflat ce va face preşedintele Traian Băsescu cu actele normative votate de Camera Deputaţilor cu o largă majoritate, care i-a inclus şi pe aleşii neamului din P.D.L., deşi ei, săracii, au fost convinşi că ridică mâna pentru a invalida legile privitoare la reducerea TVA-ului la unele produse alimentare şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 lei.


Habar n-am dacă veşnicia s-a născut, într-adevăr, la sat; sigur este că absurdul şi ridicolul se nasc sub ochii noştri în Parlamentul României.


● Avem până acum patru concetăţeni aflaţi, din motive felurite, în greva foamei. În foamete avem mai mulţi...


● O anumită parte a presei a sărit în sus de două deşte la auzul (ori văzul – n-are importanţă...) stenogramelor interceptării unor convorbiri telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vântu din care rezultă că mogulul veros dictează angajaţilor săi de la Realitatea TV cum şi ce să înfăţişeze ei cu talent pe micul ecran. Atâta fariseism greţos pe mine, unul, mă scoate din papucii proaspăt achiziţionaţi. E vreo noutate aici? Crede cineva cu adevărat că un patron de presă are vreodată greţuri în a impune linia editorială pe care o vor muşchii lui ziarului sau postului de televiziune al cărui proprietar este? Să fim sobri! Poate că nu toţi posedă ca moştenire de la mamele dânşilor vocabularul pitoresc-cinic-grobian al lui S.O.V., însă toţi au exact aceleaşi mecanisme de funcţionare şi aceleaşi deprinderi. Lozincile duioase cu deontologia, echidistanţa, libertatea de exprimare a opiniilor personale etc. sunt fraze de unii inventate pentru a vopsi în roz-bombon gardul aparenţelor democratice, dar nimic mai mult decât atât. Ne place au ba, jurnaliştii sunt obligaţi de însăşi condiţia de angajaţi la patron să stea în poziţie de drepţi şi să execute docili, fără cârtire, ordinele. Altfel, out...


Asta, între altele şi pentru că, ori de câte ori prin România a venit vorba despre o lege a presei, primii cărora li s-a urcat sângele în vene, artere şi capilare şi au intrat în convulsii principiale au fost exact cei pe care legea i-ar fi putut apăra la nevoie de arbitrariul voinţei stăpânilor. A fost anunţat recent, de exemplu,  un Proiect Ghişe menit să reglementeze activitatea din presă; el a fost tocat sistematic şi făcut bucăţele înainte de a fi citit nu neapărat fiindcă era prost (proiectul...), ci pentru că era, pur şi simplu. De unde această inflexibilă reticenţă vizavi de eventuala reglementare legală a unui do­meniu social ca oricare altul, în fond şi la urma urmei?! Există o lege a prunului şi alta a gutuiului, toate puterile statului (separate sau nu) se conduc după reguli stabilite prin acte normative adoptate de legislativul ţării. Din ce motiv trebuie ca gazetăria să facă excepţie? Cui şi de ce îi e frică de o lege a presei? Că nici nu muşcă, nici nu pătează, nici nu creşte glicemia...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul