Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un mare artist: RODICA LAZĂR

        Iolanda Malamen

Iminenta dispariţie a Galeriei Apollo, (prin regīndirea faţadei Teatrului Naţional Bucureşti) m-a făcut să intru (cīt mai funcţionează īncă), īn spaţiul ei generos, mai ales că o retrospectivă Rodica Lazăr (Huşi 1931-Bucureşti 2009) nu poate fi decīt un semn de inspirată opţiune pentru privitor.


 Artist format la clasa unor profesori ca: Gheorghe Labin şi Ştefan Constantinescu, absolvă Secţia de Monumentală (1956) a Institutului de Arte Plastice, şi īncepe de timpuriu să expună desene şi pictură de şevalet, īn ţară şi īn afara ţării. Pīnă īn 1988 este profesor la secţia de Artă monumentală de la Institutul Nicolae Grigorescu, activitate care-i va aduce īn 1975 un important premiu al  UAP. Lucrări de-ale Rodicăi Lazăr se regăsesc īn muzee, colecţii particulare din ţară, şi din străinătate. Criticii au semnalat de fiecare dată participările la expoziţii, numele său fiind menţionat īn enciclopedii şi dicţionare de artă.   


Expoziţia de la Apollo aduce īn discuţie o operă care a exprimat īn cele aproape şase decenii de lucru, cu lirism, şi constanţă tematică, un dramatism difuz, ca pol mīntuitor al existenţei ei recluzive de atelier. Rodica Lazăr a rămas toată viaţa tributară cumva harului şi īnvăţăturilor de la clasele de monumentală, adesea, picturile sale părīnd lucrate pe suprafeţe murale, decupate, şi īncadrate apoi. O tehnică a aşezării culorii pe pīnză care, duce cu gīndul la migala meşterilor zugravi. Să luăm ca exemplu o pictură avīnd ca pretext iarna: anotimpul nu are acea descripţie detaşat-melancoolică, el devine parte din īnsuşi trupul artistei. O suită de chipuri umane, īncepīnd cu perioada studenţiei, şi pīnă azi, a evoluat (artistic vorbind) de la anatomia legată de legile desenului şi culorii, spre o comunicări mai abstracte, atīt ale cadrului, cīt şi ale subiectului, stăpīnite de o graţie metafizică.


Impresionante cele cīteva autoportrete, realizate la diferite vīrste, care, sunt reflex emoţional, şi justificare spirituală. Nu spunea Dante: ,,Niciun pictor n-ar putea face un chip dacă nu l-ar avea mai īntīi īn gīnd aşa cum trebuie să fie“? Tot el spune: ,,Arta se manifestă: īn mintea artistului, īn unealtă şi īn materia care capătă forma artistică“. Iar cīnd apare imperfecţiunea de vină este numai materia.


Dincolo de această referire, trebuie spus că Rodica Lazăr este un artist pentru care  ambientul, nu contează ca putere narativă imediată şi propulsivă. Mult mai importantă pentru ea este desluşirea propriului spirit, prin temerara alternanţă a interiorităţii, cu viziunea spaţiului.  Tema cailor este una predilectă, dar superbele animale nu umplu suprafaţa ilustrativ şi anodin. Toată splendoarea mişcării, nuanţată de o serie nostalgică de lecturări, mitologiile rurale, fastul domesticirilor şi libertatea spiritului se pot citi īn aceste picturi hieratice, şi enigmatice. Realitatea Rodicăi Lazăr este un vis cu ochii deschişi, şi o mare īncredere īn limbajul pictural. Naturile statice, pictate īn ocruri aurii, ,,pătate“ de umbre īnsīngerate, au ceva de tezaur scos la lumină, părīnd fabricate dintr-un metal straniu. Asociate cu lucrările avīnd ca temă corăbiile, şi ele pictate cu savoarea mitologicului, constituie un capitol extrem de personal al artistei. Roşul, cu simbolistica lui atīt de bogată, nu explodează, el este ţinut īn loc şi mīnuit īn chip dramatic şi lucid, formele fiind inundate de puterea lui. Un Crist (1974), nişte Vase roşii (1992), sau nişte Maci (luminīnd parcă un fundal tenebros - 1999) ar putea arăta temperamental, un limbaj strict sanguin. Dar privirea se opreşte şi asupra unor  margini de pădure, sau a unor căsuţe de ţară suspendate īntre albastruri pămīntene şi nepămīntene. Apare şi Huşi, oraşul de care se leagă copilăria, pictat cu acea iubire emotivă şi nepieritoare, apar şi alte colţuri de lume văzute şi trăite, apar plante, păsări, şi chipurile celor dragi, īn varii desene, pasteluri şi uleiuri. O lume pe care o priveşti cu sentimentul eternităţii şi pe care Rodica Lazăr a postulat-o cu rigoarea unui cronicar īmpăcat cu condiţia lui. Este o lungă mărturisire a bucuriilor, a uimirilor, a convieţuirii cu miracolul, a plutirilor şi a certitudinilor, a senzaţionalului şi a banalului, amīndouă la fel de adevărat surprinse. Rafinamentul cromatic, şi aprehensiunea către armonie sunt vizibile, mīnuite fiind de un spirit artistic impulsionat (aş spune) de pulsul cognitiv.


Mai este de sesizat o boare de influenţă bizantină, atīt īn limbajul cromatic cīt şi īn cel figurativ, lucru de altfel firesc, măcar prin studiul, şi apoi prin apostolatul din zona monumentalului, căruia i-a dedicat ani buni din viaţă, cu foarte multă căldură şi implicare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul