Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

După decenii, Letiția Brenea se întoarce

        Dan Cristea

La câteva bune decenii după expunerea epică cu turnură autobiografică din romanul Drumul egal al fiecărei zile (apărut în 1975), Gabriela Adameşteanu reia, în recenta şi surprinzătoarea ei carte, firele destinului Letiţiei Branea şi ale încercatei sale familii, purtându-le, din lumea anilor ’50 - ‘60, în noi situaţii şi în contextul schimbat al anilor ’70, când, aşa cum observă un personaj, după o „provizorie“ destindere ideologică a regimului totalitar („Anii tehnocraţilor“ îi numeşte scriitoarea), „perioada de deschidere începe să se închidă“.


Rămasă în Bucureşti după căsătorie, fosta studentă din provincie, devenită Letiţia Arcanu, este acum (datorită şi protecţiei destul de influentului ei soţ, lectorul de lingvistică Petru Arcanu) angajată într-o instituţie cu aparenţe foarte oficiale, numită în roman „Clădirea“ (se poate uşor recunoaşte, sub acest nume, Casa Scânteii), unde o liotă de funcţionari, care îşi ţin postul cu dinţii, tot se muncesc să scoată un Tratat Exhaustiv al Republicii Socialiste România, lucrare enciclopedică plănuită şi aprobată de cele mai înalte foruri de partid. Pentru Letiţia, care „se simte mereu ameninţată din cauza familiei burgheze, care a mai făcut şi politică“, lumea din instituţia la care lucreză, de altfel fără nicio tragere de inimă, apare ca o lume respingătoare, cu totul străină felului ei de a fi, distrugând, în plus, orice încercare sau apel la intimitatea individuală. În universul apăsător al „Clădirii“ se trăieşte gregar, în colectiv, expus tot timpul bârfei sau indiscreţiei vulgare. Gabriela Adameşteanu ştie să noteze sec, cu sarcasm astfel de lucruri care creează o atmosferă irespirabilă: „Pentru că eşti doar atât cât te vede celălalt, îşi repetă Letiţia, în dimineţile când mărşăluieşte, pierdută, în şirurile nesfârşite care intră grăbite în Clădire. S-a înşelat atunci când spera că va găsi o lume diferită, aici se mişcă sub o imensă privire, mult mai neiertătoare decât pe vremea când stătea la cămin. Fiecăruia i se ştiu rudele, veniturile şi pilele, cu cine calcă pe de lături, marca de deodorant, conflctele cu soţia şi soacra, câte măsele şi-a îmbrăcat şi la care dintre dentiştii policlinicii, avortuile, bolile venerice luate de la boarfe, poznele copiilor“.


Intens politizată şi ideologizată, „Clădirea“ se aseamănă nu numai cu un teribil viespar, dar şi cu un câmp de luptă pentru putere şi pentru influenţă, loc predilect al pilelor şi al arivismelor, al intrigilor şi al comploturilor, al agresivităţii şi al lipsei de scrupule în genere. Cadristul de la serviciul de cadre sau ofiţerul de securitate care răspunde de instituţie sunt personaje de bază în acest univers al dosarelor şi delaţiunii. Prozatoarea culege câteva portrete excelente din această faună birocrato-securistă, tipică pentru mecanismele totalitare (planturoasa şi senzuala directoare Eleonora Oprea, poreclită Răsturnica, căpitanul Ludovic Vistig sau Vitea Gallocik, responsabilul cu vieţile ascunse în dosare, amândoi reprezentând „rămăşiţe“ ale epocii dejiste).


Cât o priveşte pe Letiţia, eroina autoficţională, Gabriela Adameşteanu face din personaj, în această nouă ipostază narativă, un scriitor, care, sub pseudonimul literar de Lelia Arcaşu, ar fi fost lansat de publicaţia Literatura nouă, fiind premiat tot acolo cu povestirile sale. Aflăm astfel că a „răzbit în şerpăria lumii literare“. De-a lungul cărţii, Letiţia se gândeşte nu de puţine ori la romanul pe care o să-l scrie şi care s-ar părea că ar fi chiar acesta de faţă („Numai că la începutul anilor ’70, atunci când se petrece scena respectivă din romanul Letiţiei“…). De asemenea, personajul ţine, ascuns sub saltea, un jurnal, având pe prima pagină un motto din Gombrowicz, jurnal la care „aleargă ca la confesorul ei“, nescriindu-l, după cum mărturiseşte, pentru un cititor, deşi ne va oferi, spre sfârşitul romanului, un întreg capitol (cap. 22) cu însemnări din caietul secret. Conti­nuând aceste observaţii despre „vocile“ romanului, să mai remarcăm faptul că nu numai fragmentele de jurnal sunt scrise la persoana întâi, dar şi capitolul 4, intitulat „Avertisment“, cuprinzând câteva vise. Sunt frecvente totodată salturile în viitor, de 20 – 30 de ani, care fac legătura dintre timpul istoriei şi acela al povestirii. Cea mai interesantă e povestea casei ridicate pentru Maria Obrenovici, devenită sediu de partid şi, în acelşi timp, loc al multor coincidenţe din roman: „Iar povestea Sediului de Partid al Sectorului 7 se va dovedi mai întortocheată decât i-a relatat-o Sorin Letiţiei. Ea va încerca s-o descâlcească peste douăzeci de ani, atunci când se va întreba cum ar putea strecura în romanul ei coincidenţele dintre locuri şi istoriile personale, fără ca ele să pară trase de păr ori simbolice“.


Personajul în sine se dovedeşte captivant, căci Letiţia, ca şi în Drumul egal al fiecărei zile, se arată ca o fire oarecum năucă, adormită, făptură aeriană şi lipsită de realism ori de simţ practic. Indiferenţa ei sau chiar alunecarea în anonimat constituie însă mijoace de protecţie ale unui personaj care se percepe vulnerabil. Pentru Sorin Olaru, iubitul clandestin al Letiţiei, aceasta lasă impresia că „sub aparenţa de indolenţă, e plină de ambiţie şi nu-i place să fie soţia soţului ei“. Imaginea e mai aproape de scriitorul care se manifestă prin acest personaj şi a cărui sensibilitate faţă de detaliile realităţii cotidiene este indiscutabilă. Excepţional, la un nivel de expresivitate şi evocare greu de atins este autorul erotic din romanul Provizorat. Amintind foarte abil cenzura, dar numai pentru a o înfrunta, acesta ne oferă imagini memorabile, neinhibate, ale corpului feminin, „trădător“ sau „rebel“ la avansurile senzualităţii masculine, dar mai ales imagini tulburătoare ale corpului suferind în profunda lui intimitate: „.Dintre toate poveştile neplăcute auzite în cămin, cea mai umilitoare i se păruse dependenţa de un bărbat prin sex. Petru o învăţase regula calendarului şi, cu cartea de iniţiere sexuală în mână, Letiţia se mirase cât de plictisitor de complicată era anatomia ei. O revoltau reprezentările poetice din romanele care mascau crampele menstruale, asemănătoare cu cele de diaree, mirosul sângelui  care îmbiba marginea chilotului şi-l făcea scorţos ca o lamă, aparatura ca de măcelărie a cabinetului ginecologic. S-ar putea oare scrie despre aceste lucruri? Cenzura o scutea pe tânăra speranţă Lelia Arcaşu să se întrebe ce poate să scrie şi ce nu despre corpul pe care-l utiliza, fără să o intereseze altceva decât dacă azi este într-o zi sigură, nesigură sau interzisă pentru sex. Fusese mulţumită de frigiditatea care o apărase o vreme de slăbiciunile acestui duşman  - corpul ei străin, dispreţuit. Nici nu şi-a dat seama când, în indiferenţa ocrotitoare a lui Petru, frigiditatea îi dispăruse. A regăsit-o atunci când mintea ei o trimisese în pat cu alt bărbat, iar trupul rebel nu vroia să se deschidă. Tandreţea ei faţă de Sorin va creşte chiar din acest motiv“.


Pagini de proză remarcabile prin modul de a povesti, evocativ şi eficace deopotrivă, prin scene, cum s-a spus, „inteligent montate“ în capitole scurte, îi prilejuiesc Gabrielei Adameşteanu continuarea şi ducerea la capăt a unor istorii din Drumul egal al fiecărei zile. Astfel, moartea mamei Margareta, cu tablouri sordide de boală şi spital, căsătoria grotescă, mizerabilă a tatălui, la scurt timp după înmormântare, cu o asistentă de pe Salvare, mai tânără, şi cu care întemeiază o nouă familie, descoperirea faptului că unchiul Ion, despre care Letiţia îşi închipuia că ştie totul, „fusese şi altcineva“, adică un simpatizant legionar. Preocuparea prozatoarei pentru aflarea adevărului interior al fiecărui personaj e jalonată totuşi de gândul unor obstacole majore care vorbesc aici mai degrabă de un deziderat fragil decât de certitudini posibil de împlinit. Aşa ar fi, de exemplu, alcătuirea noastră, fundamental contradictorie: „Dar ce este de înţeles în viaţa noastră sau în viaţa celuilalt? Nimic. Suntem făcuţi din gesturi, fapte, impulsuri care se contrazic unul pe altul. Iar ei i-ar fi greu să spună când a început nevoia de adevăr“.


La fel, pentru Gabriela Adameşteanu, ne dovedim „incapabili să ghicim cum existăm pentru ceilalţi“. Şi de aici, din acesată incapacitate de cunoaştere ar deriva „liniştea noastră interioară“. O altă perspectivă, îndeajuns de paradoxală, pe care s-ar baza felul cum prozatoarea îşi construieşte istoriile şi personajele e de găsit în constatarea potrivit căreia „nu viitorul ne aduce cele mai multe surprize, ci trecutul pe care nu încetăm să-l recitim toată viaţa“. Astfel de incursiuni în trecut, pline de surprize, dar şi de viaţă epică, sunt cele care compun partea a doua a romanului, intitulată „Dosare de familie“. Este vorba de o istorie sau de o cronică romanţată a anilor’30 şi’40, cu un fundal politic creionat de emergenţa legionarismului şi de Rebelinea legionară, de evenimentele legate de Antonescu şi de războiul care a urmat, de epoca postbelică şi de sângeroasa venire la putere a comuniştilor. Întâmplările, senzaţionaliste în bună măsură, dar desfăşurate pe un fond de documentare meticuloasă, lămuresc saga de familie a celor două personaje, a Letiţiei Branea şi mai ales a lui Sorin Olaru, care se întâlnesc atât prin povestea de dragoste din roman, cât şi prin coincidenţele de interferenţă a destinelor istorice. Obsesia copilului orfan şi adoptat se citeşte în amândouă poveştile („povestea celor doi orfani pierduţi în pădurea întunecoasă, două făpturi vulnerabile şi solidare“).


Romanul de dragoste adulterină dintre Letiţia şi Sorin oglindeşte în toate detaliile, atât politice, cât şi social-morale, provizoratul unei epoci, sordidul, mediocritatea şi grotescul acesteia, agresivitatea şi golul, lipsa de sens, de perspectivă, de căldură umană. La întrebarea ce a „împins-o pe Letiţia lângă un bărbat care seamănă cu un adolescent întârziat, ca şi ea? – se pot da multe răspunsuri, mai toate valabile. De la invocarea „violenţei“ lui Petru, soţul abuziv şi grosolan, până la faptul că Letiţia nu mai găseşte niciun sens existenţei sale: „Ce a trăit ea până acum, ce o mai aşteaptă? Şedinţe de toate felurile, şpalturi şi corecturi, masa la bufet, bârfe şi bancuri, cozi la magazine când iese de la serviciu, petreceri în grupul lui Petru, tramvaie şi autobuze aglomerate“. De la „loialitatea“ lui Sorin la „lăcomia trupurilor disperate şi singurătatea fiecăruia“. De la „dorinţa ilogică de încredere“ („singurul meu sprijin în această lume străină“ sau „imaginea singurei persoane de încredere într-o lume de care mă tem“) la liantul anxietăţii ori la „foamea intensă, fără obiect, de afecţiune şi aventură, care, în lipsă de altcineva, s-a fixat asupra lui Sorin“.


 Într-un mod asemănător şi ilustrând ideea că suntem alcătuiţi din gesturi, fapte, impulsuri care se contrazic unul pe altul“, Sorin Olaru îi apare Letiţiei (şi implicit cititorului)  într-o multitudine de perspective care nu fac deloc casă bună puse laolaltă. Astfel, Sorin („Şi care este Sorin cel adevărat?“) poate fi „omul cu lacăt la gură“, distant şi bun coleg deopotrivă, amantul tandru şi devotat, dar şi amantul care ţine în pat, precum o copie parodică a personajului lui Camil Petrescu, lecţii de istorie şi politică, secretarul cu propaganda şi un „tânăr al zilelor noastre, care a păstrat (ciudăţenie !) patina educaţiei bune“, un Julien Sorel de anvergură comunistă, poreclit „Periuţă, Dom­nişorul“, un „puşti un pic prea cariersit şi prea cuminte pentru gustul meu“, cum îl consideră, la începuturi, eroina, un „ins terorizat de ridicol“, „ultimul vlăstar al unei familii care îşi teme trecutul“, un om de bază, de „neînlocuit“ al Instituţiei, colaborator al direcţiunii şi al securităţii, un „intoxicat cu aburii politicii“, înlocuitor, pentru Letiţia, „de preot, de terapeut, de familie“, un bărbat, în final,  „de vârsta a doua, mustind de nemulţumiri neştiute“, o sursă de inspiraţie pentru personajul Sorin din roman. Provizoratul se citeşte chiar şi în statutul intermediar al acestui individ care se grăbeşte să devină personaj.


Un romancier de mare originalitate, cum este Gabriela Adameşteanu, nu lucrează cu personaje de-a gata, ci cu incertitudini. Unde se opreşte, aşadar, destinul Letiţiei Brenea? Deocamdată, la sfârşitul cărţii, într-o încercare de viaţă şi de moarte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul