Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu e ușor să nu sari la bătaie

        Felix Nicolau

Sincer să fiu, mi-era dor de ceva simplu, modern şi inteligent. Excedat fiind de ritmuri şi incantaţii tennysoniene, vulnerabilitatea mea la aluzie, cinism tandru şi concizie a intrat în zona de cod portocaliu. Aşa că Omul de unică folosinţă al Denisei Mirena Pişcu, publicat tocmai în Irlanda, la Galway Print, 2009, şi excelent tradus de Florin Bican sub titulatura Disposable People, a picat la ţanc.


Cum se bănuieşte din titlu, eroul acestei poezii este omul globalizat şi domesticit organizaţional, sau aşa ar trebui să fie el. Pentru că de aici răsare poezia, din faptul că domesticirea – apprivoisage-ul, în termenii lui Antoine de Sainte-Éxupery – n-a mers chiar strună. De asta am şi spus erou, nu pseudoerou. Şi coperta realizată de Floarea Ţuţuianu înfăţişează un bărbat la costum cam lucios, în loc de cap având un ghioc. Omul-invizibil într-o Brave New World, golit şi alimentabil cu orice fel de combustibil mental. Ce s-o găsi!


Eficienţa poeziei pare să creeze instalaţii de cuvinte. Efectul absurd este atât de evident, încât formează un halo: „Doi surdo-muţi care discută în troleu/ fără chip,/ fără corp,/ fără organe.../ Doar cuvintele plutesc între ei/ şi pulsează:/ Iar în jur/ se lasă încetul cu încetul tăcerea”.


Propriu-zis, poeta demitizează constant, dând la iveală partea de tarabă a lucrurilor idealizate: „O brăţară parfumată - a tămâie -/ adusă din ţări străine./ Brăţară cu o cruce mică -/ pe faţă, chipul Maicii Domnului,/ pe spate:/ „Centro Comercial Fatima/ 249522375”. Într-adevăr, toţi ştim că marile simboluri culturale şi religioase sunt mulse sistematic, fără nicio jenă. Cuvântul nu face decât să încerce să mascheze jalnic această pornire precupeaţă a sufletului: „Prea multe vorbe, prea mult spaţiu/ interior/ ocupat de cuvinte/ (şi explicaţii/ şi prezentări)”.


Citind Omul de unică folosinţă, mi-am adus aminte de o frază din Joseph Conrad, În inima întunericului, care, într-o formulare aproximativă, suna cam aşa: dacă aş fi încercat să-l străpung cu un deget, probabil aş fi dat de un interior gol. Sper că nu aţi uitat de Tănase Scatiu şi de vizitele lui pe la boierii care ordonau aerisirea camerelor după plecarea musafirului, ca să iasă mirosul de mitocan. Cam aşa se prezintă şi umanitatea pentru scriitoarea care regretă că trebuie să iasă din turnul ei de fildeş: „Îmi curăţ casa/ după venirea musa­firilor nepoftiţi/ cu apă şi săpun,/ ca după un viol”.


Apoi intră în scenă lumea-birou, fetişismele corporatiste, stupida cultură organizaţională – şi totul se termină. De mult nu am mai întâlnit o poezie atât de inteligentă prin cinism, clădită pe bun-simţ şi despovărată de tentaţii terapeutice. O dovadă că arta puternică se face mai curând cu capul decât cu inima sau sexul. Cum spune solistul de la Nickleback: „Sex is never a question,/ it’s always the answer!”. Or, arta e despre întrebări şi problematizări. Aşa că absurdul cotidian este o minunată sursă de poezie: „Astă-seară când am încercat să-mi spun rugăciunea/ îmi apărea în faţa ochilor/ şeful meu, în loc de Dumnezeu.../ Tocmai avusesem la birou/ discuţii intense, pe diverse teme”.


Dar există şi o altă faţă a acestei lumi mecanizate şi absurde – un fel de continuare la 1984 a lui Orwell. Anume instantanee de mare delicateţe, pătrunse de o feminitate absolută: „Am văzut/ o raţă cu şase pui în urma ei/ pe Cişmigiu -/ te-am sunat repede/ să vii/ să-i vedem împreună/ şi până-n momentul/ când ai apărut/ mi-am ferit ochii/ de imaginea lor”.


Fireşte, acestea sunt momentele de paradisiacă excepţie, urmate de prăbuşirea în naturalismul cotidian. Cel mai mult îmi plac situaţiile mizerabile înregistrate cu umor. Căci, până la urmă, arta trebuie să mântuie într-un fel sau altul, nu doar să înregistreze urâtul. Iar zâmbetul condescendent este un semn de iertare, nu şi de uitare: „Zile de martie la grădiniţă/ când n-aveam bani deloc/ şi îi duc educatoarei/ un mărţişor frumos găsit pe stradă, pe jos./ Numai atât? îmi rânjeşte/ şi mi-l dă înapoi”.


O poezie de scurt-metraje condimentată cu inteligenţă, o poezie care nu-şi face iluzii, nici măcar stilistice. Deloc seacă, însă, ori ranchiunoasă. Sunt absurd dacă propun sintagma naturalism luminos?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul