Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Gellu Naum și revelarea sinelui

        Simona-Grazia Dima

Revizitarea unui scriitor important, dar singular, precum Gellu Naum, este binevenită – întotdeauna şi cu un accent emoţional în plus acum, când sărbătorim 95 de ani de la naşterea poetului. Exegezei nu foarte abundente a operei sale i se adaugă o nouă carte, datorată tinerei cercetătoare sucevene Isabel Vintilă (Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii, Iaşi, Ed. Timpul, 2010). Mircea A. Diaconu, într-o excelentă prefaţă, relevă meritele lucrării, ca şi punctele ce ar fi me­ritat o dezvoltare mai amplă. Pozitiv se exprimă despre volum, pe coperta a IV-a, Ion Pop, Al. Cistelecan şi Ovidiu Morar, evidenţiind atuurile acestuia: dialogul susţinut cu critica antecesorilor, coerenţa in­terpretării, rigoarea demonstraţiei, diversitatea perspectivelor de investigare: arhetipologia, critica tematică, psihanaliza, psihocritica, fenomenologia etc.


După o bună circumscriere a locului ocupat de Gellu Naum în cadrul curentului suprarealist, în ambele sale variante, franceză şi română, pe care poetul le-a frecventat în egală măsură, autoarea îşi focalizează demersul asupra concepţiei despre poezie a autorului. Determinantă, în cristalizarea acestui crez, ni se pare a fi (iar autoarea se referă pe larg la acest subiect) formaţia filozofică a poetului, încă din tinereţea sorbonardă, când, pe lângă experimentul liric, Gellu Naum era absorbit de reflectarea chestiunilor ontologice fundamentale în universurile propuse de Fichte, Hegel, Freud, Jung, cu ideea sa despre Doppelgänger, Heidegger, dar şi Pitagora, Rudolph Steiner, Agrippa ori Paracelsus. Poetul şi-a asumat şi urmat, în chip exemplar, de-a lungul întregii sale vieţi, arta poetică, devreme şi irevocabil coagulată, spre deosebire de unii colegi de generaţie, care ori s-au lăsat de scris, ori au renunţat la maniera suprarealistă de a trăi poezia; căci de o trăire, de o angajare cu toată fiinţa este vorba la acest poet pururi aplecat, socratic, înspre lăuntrica rostire a unui daimon nedespărţit, de o adevărată „căutare spirituală” pe cont propriu, nicicând trădată ori încetinită.


Pentru a reface acest traseu (auto)iniţiatic, autoarea apelează atât la bibliografie, cât şi la mărturiile despre poet, revelate de Simona Popescu, Svetlana Cârstean, Sanda Roşescu, Dora Pavel ori James Brook şi, desigur, la opera naumiană, ce păstrează în interstiţiile sale caratele unei viziuni despre poezie. Energie inefabilă, ea îi apare poetului ca o forţă aptă să îmbrăţişeze, holistic, existenţa şi să fie resimţită, deopotrivă, ca esenţă a celorlalte arte (muzica, pictura), ca şi a oricărui act perfect, cum ar fi, de pildă, însăşi viaţa superlativ trăită. Este, desigur, o orientare anticalofilă, antilivrescă, Gellu Naum văzând în poezie atât un portdrapel al libertăţii, cât şi o armă îndreptată contra literaturii ca artefact mental dogmatic.


Isabel Vintilă reliefează ipostaza revoluţionară a eului poetic naumian, stadiile parcurse de acesta înspre suprema realizare a iubirii, liman al păcii absolute, conform unui vast proces de individuare, inspirat de filozofia lui Jung. Poezia sa, ca şi teatrul ori singurul său roman, Zenobia, Gellu Naum le-a atribuit unui unic „efort pentru eliberarea expresiei umane sub toate formele ei” (am citat din Critica mizeriei, manifestul semnat împreună cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu), efort ce viza descoperirea cuvântului primordial, redobândirea „primitivităţii lăuntrice” ascunse îndărătul percepţiei comune, salt posibil doar în somn, repliat pe existenţa pură. Ambiţiile lui Gellu Naum au anvergură şi bătaie lungă, ţintind la reconfigurarea lumii prin poezie, acoperind/substituind anosta realitate tangibilă cu vălul intact al vieţii interioare.


Itinerariul naumian străbate cu prudenţă şi detaşare teritorii locuite de „favorabili”, „nefavorabili” ori „asemănători”. Chiar şi în cărţile cu Apolodor, scenariul este acelaşi: pinguinul călătoreşte spre a se reuni cu „asemănătorii” săi, trăitori ai poeziei, iar în teatru, personajele sunt alter egouri ale poetului, perpetuul „incendiator” al canoanelor, al banalului, al literaturii amorţite (p. 125).


Arhetipurile interiorităţii, precum şi figurile imaginarului regăsite de autoare în opera naumiană au darul particularizării izbutite, exemplificările sunt expresive, iar explicaţiile şi comentariile conving. Biografemele alese aduc şi ele o notă de patetism şi adevăr sensibil în hermeneutica operei (rolul salvator al iubirii prin Lyggia, venerarea prieteniei – capitolul despre interferenţa operei lui Naum cu aceea a lui Victor Brauner ori noţiunea de „arheologie mediumnică”, inventată de poet, dar rodind în contingenţă, ca dovadă a valabilităţii visului), vorbind cu elocvenţă despre modul unificator în care privea Gellu Naum realitatea şi poezia – ca pe nişte entităţi inseparabile.


Dincolo de atuurile ştiinţifice, indubitabile, ale studiului său, Isabel Vintilă reuşeşte să redea credibil şi emoţionant imaginea lui Gellu Naum ca om de o supremă libertate interioară, aflat mereu, cu o consecvenţă demnă de admiraţie, la datorie, pe calea sa, tinzând, prin poezie, la revelarea propriului sine, înzestrat cu virtuţi umane universale.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul