Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Iuru, nu numai o amintire (I)

        Constantin Stan

Apele lacului de acumulare de la Dridu au īnghiţit cea mai frumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decāt cea a Wislei sau a Rhinului, mai fascinantă chiar decāt luncile de mesteceni ruseşti. Este cea mai frumoasă pentru că este parte a copilăriei mele: o bucăţică doar din ea, o fulguraţie a două veri pe care le-am petrecut acolo, dar atāt de intense īncāt mi s-au impregnat şi uneori le reeaduc la suprafată cu o vivacitate a imaginilor şi stărilor de parcă le-aş trăi īn prezent.


Dridu este satul bunicilor şi străbunicilor mei. Nu am fost legat de ei şi nici eu nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adică mi-am petrecut o bună parte a vacanţelor mele de vară–după tiparul copilăriei unui bucureştean nici pe departe bogat, a cărui vacanţă se petrecea la rudele de la ţară - īn altă parte, tot īn cāmpie, la sora mamei. Biţina era un fel de insulă a Mostiştei, fără luncă, dar cu nuci şi salcāmi fabuloşi, cu doar două fāntāni cu apă bună de băut īn tot satul (celelalte aveau o apă sălcie cu care mi-a fost imposibil să mă obişnuiesc), cu nişte dealuri micuţe pe care se aflau viile cu struguri umili, dulci şi sănătoşi, şi cu o vale a rāului fără arbori, doar cu iarbă aspră şi smārcuri cu papură şi ochiuri de apă limpede şi rece.


Cānd am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic īn afara luncii. Īmi lipseau grădinile, uliţele īnecate īn somnolenţa amiezelor de vară şi praf de la Biţina, salcāmul imens sau dudul sub care se trăgea căruţa, valea pentru scăldat şi pentru duminicile īn care se făceau hore, dar mai ales caii. Soţul mătuşii mele avusese dintotdeauna cei mai frumoşi cai din toată zona. Caii şi damigeana de vin (o damigeană micuţă, cred că de-aia de trei litri, se afla totdeauna cu el, de aici şi porecla Damigel, pentru ca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după pofta sufletului şi a vinului său) erau viaţa sa. Şi poveştile. Pe care le inventa nonstop pentru noi, copiii, cu o vervă şi cu un personaj plăsmuit dintr-un aluat īn care s-ar fi pus Sveijk, Dănilă Prepeleac şi Păcală fabuloase. La Dridu, caii era mici şi pipernicţi, īnhămaţi doar cu gurile de ham - ca la ţigani, spunea Damigel. Care chiar dacă nu mai erau caii lui, īi luase CAP-ul, īi ţinea tot acasă, tot pe grăunţele şi fānul lui, şi nu i-ar fi īnjosit să-I pună īn aşa ceva nici dacă s-ar fi prăbuşit lumea peste el. De altfel, avea să se prăbuşească īn noaptea īn care caii CAP-ului au fost căsăpiţi, iar Suru lui (un armăsar superb, alb, cu pete sāngerii) fusese măcelărit de nişte ţigani năimiţi pentru o aşa treabă murdară. A stat toată noaptea afară pe prispă, auzind nechezatul tragic al cailor. A băut damigeană de vin după damigeană de vin. Dimineaţa era deja un om bătrān din care se scursese toată vigoarea şi toată fenezia lui de a trăi. O vreme īndelungată nu a mai vorbit cu nimeni şi nimeni niciodată  nu l-a mai auzit povestind.


Iuru, aşa se chema lunca de la Dridu, pornea chiar din spatele grădinii bunicilor mei. Chiar dacă aici īşi aduceau dridenii vacile şi oile, chiar dacă de aici īşi adunau lemne de foc, chiar dacă de aici tăiau fasciile din care īşi īmpleteau garduri şi coşuri, lunca părea neatinsă de om. Cărări care nu duceau nicăieri, trunchiuri de arini şi plopi doborāte de timp şi roase de carii, tufe de măceşi şi răchite īn care nu puteai pătrunde, poiene şi poieniţe pe care le găseai doar o singură dată, dispărānd mai apoi de parcă ar s-ar fi mişcat asemenea dunelor din deşert, grinduri ale Ialomiţei şi limbi de nisip īmpinse mult īn vegetaţia luxuriantă a luncii alcătuiau un ţinut fabulos. Porneam cu verişoară-mea Maria de-acasă, exuberanţi, gălăgioşi, frenetici. Odată pătrunşi īn luncă, voioşia, cuvintele, stările păreau absorbite de lumina verde-intunecată, de  liniştea păstoasă, materială ce parcă avea un izvor, venea dintr-un loc anume pe care nu reuşeam să-l identificăm. Pas cu pas, clipă de clipă, tăcerea era mai profundă şi mai copleşitoare: nici nu īndrăzneam să o tulburăm cu cuvinte. Un clopoţel de la gātul unei vite ne īnfiora şi mai tare. Cred că amāndoi ne gāndeam la acelaşi lucru fără să īndrăznim să-l spunem.
Īntālnirea cu Ialomiţa –totdeauna se ivea pe neaşteptate īn faţa noastră - era o izbăvire. Ne reveneam stānd pe nisip şi privind apa. Īn cele mai multe zile ale verii, Ialomiţa era doar un fir, un firicel chiar, cu mici braţe, ghioluri şi foarte puţine vārtejuri care ne semnalau adāncimi ale apei – gropane - de care trebuia să ne ferim. Am īnvăţat din prima vară să ascult apa şi lunca. Era esenţial pentru viaţa tuturor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul