Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Criza universității, criza societății

        Bogdan Ghiu

Criza universităţii nu a aşteptat actuală (anti-)criză mondială explicită, prin care criza capitalismului, mai exact capitalismul de criză, capitalismul-criză caută să se relanseze „dialectic”, profitând tocmai de propria imposibilitate împinsă la limită, abuzând de propriile abuzuri prin traducerea şi transferarea lor politică spre întreaga populaţie planetară. Suntem şantajaţi cu salvarea unor societăţi îmbolnăvite.


Criza universităţii poate fi, cel mult, amplificată şi radicalizată de actuala criză generală, de actualul regim de criză (regim al guvernării prin criză). Criza universităţii are propria ei istorie. Şi, ca atare, a anticipat şi a simulat „în efigie”, încercând s-o provoace în realitate, criza mondială. Dacă umanitatea nordică (occidentală) nu şi-ar fi delegat tot mai mult creativitatea morală dispozitivelor tehnologice şi s-ar fi comportat cu adevărat pragmatic (elaborând tehnici de luptă, adică de rezistenţă), criza universităţii ar fi putut (logic, virtual, intensiv) declanşa social-politic, nu economic-politic, criza mondială, o criză cu adevărat vindecătoare, de eliberare, nu de aservire, aşa cum este criza actuală (instrument pentru putere, nu pentru societate). Din acest punct de vedere, capitalismul poate fi privit ca o meta-criză, ca o bătălie pentru criză.


Se poate afirma că, în lipsa proletariatului divizat prin atragerea, la centru, spre clasele de mijloc, iar la periferie (în Sud) împins spre spectralitatea lumpenului, universitatea a reprezentat, după revoltele din 1968, avangarda, mai mult sau mai puţin ignorată, a luptelor capitalismului actual, devenit „imaterial”, adică în acelaşi timp „libidinal” şi „cognitiv”: o miză şi principalul teren de luptă.


Criza anilor ’60 culminase, în avangarda ei universitară, cu afirmarea dorinţei, prin care tineretul postbelic desfidea ideologia capitalistă a „interesului raţional”. Drept urmare, capitalismul a dat curs tocmai acestei fibre (dintotdeauna a lui), conducând spre apariţia a ceea ce s-a numit „capitalismul libidinal” al zilelor noastre. Forţa productivă a fluxurilor eliberatoare, deteritorializante, de dorinţă a fost recaptată şi recodificată: deteritorializarea produce, azi, trans-teritoriul sau post-teritoriul global - lumea-teritoriu. Dorinţa a încetat, prin urmare, să mai fie revoluţionară, devenind nu absurd represivă, ci, mult mai rău, simulat eliberatoare. Revoluţia nu era înăbuşită în sânge, ci se sufoca în propria ei parodie.


Bătălia pentru dorinţă a fost pierdută, dat fiind că a fost falsificată. După ce, la sfârşitul anilor ’60, fusese terenul luptei pentru exproprierea dorinţei, universitatea a devenit în deceniile următoare teren de luptă pentru aproprierea şi (re)definirea cunoaşterii. Imediat, în paralel, a apărut şi replica mimetică a capitalului, conform aceleiaşi strategii de preluare-deturnare prin simulare: ideologia aşa-zisei „societăţi a cunoaşterii”, celebrată „libertarian” (adică radical individualist, sălbatic, regresiv, „naturist”, „pionieristic” capitalist), a transferat, din nou, potenţialul revoluţionar pe teren exclusiv tehnologic. Revoluţia devine, prin deplasare (concept psihanalitic), o tehnică: mediu controlabil de control. În felul acesta, capitalismul devine tot mai mult un expert în traduceri, transferări, translatări.


Universitatea, s-a afirmat, este echivalentul actual al fabricii, al uzinei. Şi cred că este adevărat. Ea nu trebuie, deci, să viseze, aşa cum încă mai era cazul în 1968, să se conecteze cu alte lupte, universitatea nu este un mediu separat şi închis, ci terenul central, principal de dispută. În Nordul post-industrial, universitatea este deja integrată în producţia de capital. Cel mai important pentru ea este să-şi poarte luptele cu atenţie la ea acasă.


Pentru că este foarte posibil ca, în Nord (pentru a abandona falsa dihotomie Est/Vest), universitatea să fie, azi, singurul teren de luptă, singurul teren pe care lupta de reapropriere a producţiei mai este vizibilă şi posibilă, efectivă. Strategic, luptele actuale ale universităţii sunt, structural, luptele societăţii înseşi.


Neoliberalizarea universităţii caută să extindă şi să radicalizeze tradiţionala biopolitică liberală a codificării umanităţii sub forma individului-capital şi a populaţiei-resursă (în acelaşi timp, unealtă şi materie). Pentru că este mai simplu, mai economic să formezi din faşă, în loc să reprimi şi să reformezi mai târziu, la nesfârşit. Astfel încât universitatea neoliberală caută să formeze, prin deturnarea banilor publici (în schimbul viitoarei păci sociale, deci al tihnei oamenilor politici), resurse productive pentru capital, nu cetăţeni critici, lucizi, liberi. Din faşă!


Global, geostrategic, prin „Procesul Bologna” (şi „Strategia Lisabona”), Uniunea Europeană (post-imperialism „democratic”, economicos-economic) caută să şteargă definitiv „disidenţa” şi „diferenţa” europeană.


România este un trist exemplu perfect al reuşitei strategiei postimperiale de racolare a fostelor colonii informale, a fostelor periferii ca masă (şi scară) de manevră, ca mediu de presiune. Actuala prestaţie a României, atât la nivel politic, cât şi, mai grav, la nivel social, e una de coadă (globală) de topor.


Nimic mai străin, mai exotic, mai neavenit pentru populaţiile universitare indigene reunite, adică atât pentru triburile de studenţime, cât şi pentru castele profesorale deja industrial produse şi reproduse, decât actualitatea imperativă şi centralitatea strategică a luptelor din câmpul universitar global. România este deja, de mult, o fabrică provincială de diplome pentru o piaţă a cunoaşterii şi a muncii ironic inexistentă. Foarte rapid, universitatea românească a devenit farsa concentrat-lizibilă, dar în registru tragicomic, a redefinirii cunoaşterii în registru capitalist-global.


Iată de ce am considerat o datorie intelectuală, şi un act de adevărat jurnalism, să conectăm parodica universitate românească cu disputele de idei şi cu luptele de stradă care o privesc, care, cu voie, fără voie, sunt ale ei.


Criza universităţii, nu criza economică financiar provocată, este adevărata criză globală accesibilă, neconfiscată, în care lupta (mai) poate să fie purtată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul