Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Florea Burtan

Poet şi jurnalist, Florea Burtan s-a născut īn comuna Crīngu, judeţul Teleorman. Redactor-şef al cotidianului Teleormanul şi al revistei de cultură Caligraf, din Alexandria. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romānia. Primele poezii īi apar īn revista Contemporanul. Debutează editorial cu volumul Flaut pe răni (Premiul de debut al Editurii Cartea Romānească). Publică versuri īn Luceafărul, Romānia literară, Amfiteatru, Familia, Argeş, ProSaeculum, Flacăra, SLAST, Meandre, Caligraf etc. Cărţi publicate - Poezii: Flaut pe răni, Valea plāngerii, Izgonirea din rai, Īnstrăinări, Insomnii, Triumful disperării, Poeme de dor, ,Obsesia labirintului, Poeme de odinioară; Proză: Pedepsele, Amurgul Zăpezilor, Povestiri.


IARNA DIN CUVINTE
Din visul meu, iubito, n-ar trebui să pleci,
Rămāi, măcar o clipă, departe de poteci,
Ia-mi sufletul īn palme şi-l ocroteşte, blīnd,
Ca pe o veche rană din somn alunecīnd.


Deschide iarăşi  poarta grădinilor de crini,
Unde, odinioară, noi  jefuiam lumini,
Unde, de-atāta rouă, ne răstigneam, arzīnd,
Īn iarba adiată de īngeri lăcrimānd.


Acum se lasă iarna la mine īn cuvinte,
De īntīmplări frumoase, abia mi-aduc aminte,
Singurătatea sparge lemne de foc, prin casă,
O nuntă amānată īşi caută mireasă.


Mi-e teamă să te māngāi, am māinile-nnoptate,
Ninsoarea, răzvărtită, bea cer, pe săturate,
Şi, de atāta iarnă, n-ar trebuie să pleci,
Rămāi, măcar o clipă, departe de poteci.


ABSENȚA TA CLATINA ARBORII RECI
Gāndul stă rezemat de o carte nescrisă,
Prin odăile frigului trece un īnger bătrān,
Vāntul ciopleşte statui de zăpadă,
Sărbătorile au plecat demult din cătun.


Aş putea să te mint că aici mi-este bine,
Aş putea să īţi  spun că la mine e vară,
Īmi e teamă, iubito, să nu mă acuzi
Şi să īmi laşi singurătatea afară.


Vorbele mele sunt pline de răni,
Mierea a uitat  īnadins să le vadă,
Prin odăile frigului  trece un īnger bătrān,
Absenţa ta clatină arborii  reci  din ogradă.


NU MAI AM HOTAR
De-atāta iarnă, nu mai  am hotar,
De-atāta noapte, nimeni nu mai  vine,
Sunt pedepsit, de tānăr şi-n zadar,
Să duc pe umeri rănile divine.


Aproape orb şi  nebăgat  īn seamă,
Mă trec prin zodii, visător şi drept,
Adun arginţii, ultimi, pentru vamă,
De strajă-mi stau şi īncă mai  aştept.


Mai am un singur drum de străbătut,
O simplă poartă de īnchis, īn mine,
Tu, fă-mi  un semn, pe suflet, şi atāt,
Cu  mierea torturată de albine...


 S-A ĪNNOPTAT ĪN STRIGĂT
Dar  cāt să rabd? S-a īnnoptat īn strigăt,
Drumul s-a frānt, īnvins, la jumătate,
Să dorm, aş  vrea, la margini de primejdii,
Pe braţul celui  vindecat  de moarte.


Atāt de singur sunt īn neodihna
Cuvāntului răzbunător pe sine,
Se face tot mai lungă, tot mai grea
Această iarnă ce ni se cuvine.


Ard păsări negre pe un cer pribeag,
Cenuşa lor pe cerul  vast  se-ntinde,
Aş  vrea să plec, dar nu  mi-a mai  rămas
Decīt  un pas şi  cāteva merinde.


ZAPEZILE IMI VOR ȚINE DE CALD
 Īntre noi doi  nu mai e nici o cărare,
Trupul tău, iubito, aparţine altui bărbat,
Resemnarea rătăceşte pe o corabie spartă,
O mānă străină īmi face semne că ai plecat.


De-acum, doar zăpezile īmi vor ţine de cald,
Doar  numele meu va mai şti cine sīnt,
Tot mai des duc zădărnicia īn braţe,
Tot mai rar strigătul se aude strigānd.


Amintirea ne trimite zilnic scrisori,
La fereastră, doar vāntul se īndură să bată,
Luminile oraşului au  amurgit demult,
Setea rabdă de sete lāngă o apă īnduioşată.


AMINTIRILE ĪMI SPUN
Pe unde īntārzii, iubito, s-a făcut seară,
Oraşul a īmbrăcat veşminte străine,
Māngāierile tale au palmele triste,
De un veac n-au mai dat pe la mine.


Amintirile īmi spun că eşti tot mai frumoasă,
Singurătatea īmi  bate īn sānge cuie de-argint,
Rătăcesc prin oglinzi, nu mai  am putere
Să ies, biruitor, din acest labirint.


Zăpada e nefiresc de fierbinte,
Poştaşul īşi trimite sieşi  scrisori,
Resemnarea a poposit īn aceste  cuvinte,
Eu continui să reconstitui chipul unei erori.


NOAPTE ORBITOARE
E-o linişte cum n-a mai  fost demult,
Pereţii casei, toate, or să cadă,
De dorul tău ce vine, sāngerānd,
Pe drumurile arse de zăpadă.


Din nou  voi fi  şi tānăr, şi supus,
Şi răbdător cu rana mea frumoasă,
Şi umbra ta, de-o  izbucni īn plāns,
Acoper-o cu lacrimi de mireasă.


Ne vom iubi c-un fel de disperare,
Vom trece, suverani, din rai īn rai,
Ademeniţi prin noaptea orbitoare
De īngerii  sfioşi  şi fără grai.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul