Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Cătălina Cadinoiu

APOLOGII DIN MITOC
„…aceste gânduri confuze care se numesc sentimente.”
Descartes
                                     I


Pământul ne arde şansele
de a deveni altceva decât un mamifer delicat.
De altfel, cum e cu putinţă
să stăruie într-o ameninţare de putregai
şi cer,
şi canalizare?
Cum să doarmă  îngerii laolaltă cu porcii
într-o carne de mamă?


Acest mamifer  delicat suferă  atroce sau artistic
şi din el se nasc îngeri
care ard
sau cresc mari pentru a da foc bisericilor.


Dumnezeu este un om,
un cinic autentic.
Un om care nu stă închis în propria-i conştiinţă,
şi, asemeni cucului, trăieşte în conştiinţa altora.
Îşi lasă mustrările
să fie crescute de alte păsări.
Să se trezească ceilalţi oameni
cu suferinţe mai mari decât pot duce,
suferinţe care nu le seamănă,
dar le cresc  pentru că le-au găsit în cuibul lor.


                                II


Să cunoaştem, să ne îndepărtăm!


Copilul, cu seriozitatea unui zeu, cunoaşte.
Îşi pregăteşte cu tact castelul de nisip,
pentru măreţia valului care-l spulberă. 
Miracolele frivole ale oamenilor mari
sunt  pentru copil
ustensile de joacă.
El vede
aşa cum un cunoscător de artă
vede „Cina cea de taină“, la „Santa Maria delle Grazie“
îndepărtându-se.
Astfel şi el, cu mâna întinsă ca o sabie
înspre pieptul iniţiatului,
în ritualurile masonice,
te va îndepărta
ca să te cunoască.


Lucrurile pe care le-am cunoscut
sunt cele de care ne-am îndepărtat cel mai mult.
Unde trebuie să ne întoarcem
ca să recuperăm copilăreasca natură?
Bunul sălbatic a fost îndemnat
de hoinar
să se apropie
şi, desigur, nu putea decât să moară.
Orice furie de copil
este o amintire a sălbaticului cel bun.
Moartea l-a găsit încolăcit  ca un  vierme preţios.


Dacă aş putea descrie o culoare,
aş reuşi să vorbesc  într-o zi  despre om,
despre cel ce cultivă, creşte,
distruge cu pasiune
ceea ce singur a înălţat.
Este captivant să distrugi un templu.
Cum poţi scăpa de adevăr
altfel decât ieşind din propria-ţi piele?
Despre om nu poţi vorbi
decât între limitele calde
ale unui crez,
între două ziduri ale Berlinului.
Cunoaştem omul între Zidurile Berlinului.


III


Omul nu va invidia niciodată puiul de pasăre
abandonat.
El nu începe de la singurătate, el nu începe de nicăieri.
El este din începuturi
sfârşit.
Nici munte nu-şi va dori să fie,
doar piatra are această demnitate.
Dacă-i pui malul mării,
nesfârşit şi liber sub ceafă,
pentru somnul cel mai adânc,
te va biciui la răsărit.
Libertatea este doar saliva câinelui lui Pavlov.
Cu farfuria goală sau plină, câinele oricum va saliva.


Cât de trist ar fi omul
dacă n-ar putea distruge!
Ar  trăi plictisit în preajma unui singur sentiment.
În preajma celui anatemizat colcăie de sentimente.


Asta eşti tu, fiară şi floare,
liber cu desăvârşire, voinţa ta este sângele
care clădeşte veritabila matrice
a celor nelimitate
neatinse gânduri.


Voinţa mea se aşază lângă părţile perfect umane,
ideatic umane.
Fapta mă face scârnăvie, om.
Astfel, singura mea dorinţă este să am o idee
în loc de mână
şi inepuizabila ei rememorare
în loc de picioare.


Ştiu un lucru,
distanţa de la un copac la altul este sufletul meu desţelenit.
Ar putea exista o nesfârşire în mine
între două trunchiuri cu zeci de inele.
Un spaţiu în care dăinuie schimbarea,
schimbări de cald şi rece
între braţele aceleiaşi esenţe.
Şi, astfel, nu voi simţi pe aproape desperecherea.
Îndepărtarea elementelor este teatrală lângă inima lui Empedocle,
este doar un necesar de fericire pentru oameni şi furnici.
La fel de hedonişti ca marmotele,
ne refacem în suava prietenie.


Da, îmi trebuie măsura, dar măsura să fie a muntelui.
Vadului.
Valului.
Libertate teribilă,
libertate ce nu poate ţine  lângă ea decât sfântul
animal sălbatic.


IV


În jurul unor fire de paie s-au format dunele.
În preajma unei fapte a fost numit omul.
Strigă-l, şi îi dai nume!
Dă-i nume unei case dărâmate şi ea va exista.
Cea mai înaltă dună pe care o ştiu
a crescut în jurul unui mesteacăn.
Mesteacănul a putrezit în timp. Nisipul s-a împrăştiat,
dar duna s-a încolăcit ca un şarpe
în jurul unui alt mesteacăn.
Cu toate acestea nisipul îşi are nostalgia
de a fi purtat printre  vuiete şi dărâmături.
Nisipul este acasă doar în spulberare.
În golul de aer îi este căminul.


Omul, acest pui de ţipar,
aleargă de o veşnicie
în paralel cu prăbuşirea luciferică.
În panta unui munte,
cu capul întors spre măreţia căderii
aleargă de o veşnicie
asudând în mica-i destrămare  omenească.
Se ruşinează când cade
pentru că are putinţa de a se ridica
Noi nu ne putem prăbuşi cu măreţie,
dar putem imita marile prăbuşiri.
Suferinţa îngerului este eterna cădere,
suferinţa omului este ridicarea din genunchi.



ÎN MIJLOCUL LANULUI VERDE


În mijlocul lanului verde, de grâu
tăcerea este a mea.
Mână prinsă de corp, suflet prins de om.
Aproape, un ied întîlneşte pământul
în frăgezimea începutului său de cântec,
iar o pasăre străină mie, dar, fiind frumos de spus, voi spune şi eu, ciocârlie,
o astfel de pasăre
face ca lanul, cu iedul şi spicele lui
să fie reîntoarcerea mea în lume.
Se liniştesc toate: adiere, frică, timp,
se desprind bucăţi gustoase de cer
şi cad în neştiinţa de a fi ied,
de a fi viu
în lan de grâu,
departe de uimirea mea
profanator de omenească.
În lanul verde de grâu  regret
că lucrurile sunt  înţelese
şi toate, când nici măcar nu apucă să fie ele însele un pic,
au devenit ale noastre.



PRIVIRE IN URMĂ


Pământul meu de inimă este tăiat
de cele două drumuri
de brazi şi mesteceni
Două cuţite care se împrietenesc în aceeaşi rană.
În mijloc are o vatră de foc
la care se încălzeşte
uneori cel mai vânat zeu,
alteori cel mai învăpăiat ascet.
Într-un colţ se destramă
o singură salcie ca o singură pisică cenuşie bătrână.
Mesteceni şi o salcie,
ţiganii de vatră ai pământului meu de inimă.



STAREA GRÂULUI COPT IȚI SEAMĂNĂ


Starea grâului copt îţi seamănă,  vietate.
În rotunjimea îngenuncheată
a hainei tale de om
umilă, pioasă la nevoie
eşti în căinţă bobul copt,
galben şi secerat.


Când vei stârni milă
celor care s-au prăbuşit dumnezeieşte,
printre animalele îngemănate
un frate, ultimul, te va plânge.
Dar aşa cum eşti învăţată,
vietate, în ultima clipă
îţi aduci aminte
că nimic sfânt nu s-a spart în tine
ca să luminezi altfel decât o sărmană pată de putregai.



LINXUL


„Today I introduced myself,
To my own feelings!“
Anathema (Fragile dreams)


Trecând apele
a ajuns linxul printre oameni.
Felina rară nu ridică ochii
spre cerul care nu-i aparţine.


În curtea oamenilor
a venit animalul sălbatic
măsurând o natură străină cu un picior ferm,
dar mic.



INTERMEZZO


„A  venit linxul, a omorât păsările de curte.
Am chemat vânătorul să-l împuşte,
a mai venit un bărbat vajnic şi i-a băgat furca in piept.
Ce coadă  stufoasă are! Ce dinţi ascuţiţi!
Cum rage! Cum ameninţă!
Dar sângele îi curge pe nări şi din gură.
Are o blană splendidă!
Dar sânge îi curge pe nări şi pe gură!
Şi este cât un om de lung!“


Taci, mamă! Nu merită omul să stea lângă un linx mort.
Doar putreziciunea ne leagă de pisica sălbatică,
supunerea viermilor.
Fără buchetul de oase ce suntem
am fi fost singuri,
stupizi şi singuri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul