Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Adrian Buzdugan

Adrian Buzdugan s-a născut la 22 aprilie 1971 în Huşi. După ce debutul anunţat la Editura Junimea în 1992 nu se mai produce, alege să renunţe la scris şi urmează cursurile Facultăţii de Filozofie din Iaşi. În 2001 se stabileşte în Brăila, unde devine profesor de ştiinţe sociale. Din 2007 începe să publice cronică de film, pamflet, recenzii de carte, eseuri şi poezie în diverse publicaţii din ţară.


În curând va apărea la Editura Humanitas volumul de proză scurtă Capela excomunicaţilor. Povesti­rile selectate în acest volum (din care vă prezentăm mai jos Hypocraţia), aflate undeva la confluenţa dintre umor, fantastic, absurd şi filozofie, au apărut în Viaţa Românească, Vatra, Familia, Dacia literară, Luceafărul de dimineaţă (Racla lu’ Caracla, nr. 23/2009), Apostrof, Helion, Oglinda literară... şi i-au adus autorului numeroase premii la concursurile naţionale de creaţie literară, între care Marele Premiu pentru secţiunea Proză scurtă la Concursul de Debut Literar UniCredit, 2010.


 


HYPOCRAȚIA
(fragmente)
De gându-i slab, îl va zdrobi,de-i tare, cu îndoială-i va curma avântul şi îl va scurge în tăcere...      
 Mă uitam aşa... în adâncul pământului, când adevărul s-a năpustit deodată-nspre mine ca un dihor: „Deşi toate au un rost, ăsta-i doar unul trecător, căci din lumea asta nu va rămâne piatră peste piatră!”. Năucit, mi-am cumpănit existenţa insignifiantă şi am încercat să o asociez vreunui scop suprem şi durabil, oricare-ar fi fost el acela!...
Până-n punctu’ ăsta, viaţa mea nu avusese decât sensuri de împrumut... O maturizare lăsată la cheremul celorlalţi, o vieţuire ternă şi monotonă, aşa cum o solicita cu insistenţă comunitatea. O rotiţă din uriaşul mecanism al societăţii de consum, pe cale de-a fi scăpată-n praful drumului cenuşiu către o bătrâneţe nedemnă...
„Care-i sensul? Care-i sensul?...” De nervi şi neputinţă am început să văd cu pete cutiile de conserve înşiruite pe bandă. Am simţit o căldură nelămurită-n creştetul capului şi-am picat.
- Aici! şi doi haidamaci m-au împins într-un cabinet pentru consultul preliminar.
Înăuntru, un tip cu barbişon şi ochelari rotunzi se făcea că ascultă tribulaţiile unui alt pacient. Am dat din cap şi m-am aşezat pe scaunul liber.
 - Domnu’ doptor, am simţit atunci ceva neobişnuit, ceva între jena balonării şi tendinţa de a mă uşura!... M-am morfolit bine în noroi, m-am cuibărit cumva şi... mi-am dat drumul...
Povestea cu atâta patimă, că, fără să vreau, m-am uitat la turul pantalonilor lui.
- ... m-am ouat! M-am înfoiat apoi şi, chestie ce ţine de instinct, am tras un răcnet.
 M-au trecut fiori pe şira spinării când am auzit pentru prima dată un răget care semnala indiscutabila prezenţă a demenţei. Am dat să mă ridic.
- Ce faci?!, şi cel care ocupa poziţia doctorului s-a uitat prin mine.
- Mi-au mai ieşit patru globi oculari şi asta sigur pentru a-mi proteja progenitura gri-gălbuie \'naltă de vreo cinci copite...
- Păi cum, dom’le, ne consultaţi aşa, câte doi?
- Ia stai, mă!, şi l-a întrerupt pe celălalt, tocmai când acesta îi adresa rugămintea să nu i se mai facă curat sub pat că-i deranjează oul. Tu ştii cine sunt eu?
 Am vrut să remarc că atât întrebarea, cât şi tonul pe care fusese pusă erau specifice unui megaloman, dar m-am reţinut. Am încercat să disting ce-i scria pe ecuson, dar distanţa era prea mare... numai biroul greu avea vreo doi metri lăţime... Privirea mioapă mi-a luat-o drept impertinentă:
 - Bă, ţărane! Eu sunt chiar Gustav Nagelkopf, directorul sanatoriului!
 - Încântat! Ubi Sehner!, şi am rămas în gardă, faţa lui verde, amestecul de luciditate şi nebunie îmi dădeau o uşoară stare de nelinişte şi ameţeală.
- Dacă-mi sparg oul, ha?, dementul se ridicase el în picioare şi se răstea văzând că nu i se mai acordă întreaga atenţie. Dacă-l sparg, ce fac? Ei! Domnu’ doptor! Ei! Ei ei ei ei! E-he-heiii!
- În cazul meu, cred că e o greşeală!, am reluat. Din câte ştiu, eu am probleme neurologice, nu psihiatrice!
- Ai pe dracu’ să te ia! E-he, ce şocuri electrice v-ar trebui vouă!
- Poate că şi în cazul dumneavoastră e o greşeală!
A amuţit. Clipind nervos, a început să pipăie cu mâna pe sub tăblia biroului şi mi-am dat seama că nu-i a bună...


- Nu-i aşa că arată ca naiba?, s-a-nghesuit un tip rotofei lângă mine, la fereastra zăbrelită.
Se vedeau două din cele patru aripi ale imensei şi albicioasei clădiri în formă de papion, una dintre anexele administrative, plus nedeclaratul turn de control. Pe interior, gardul înalt, de piatră era mascat naiv, dar oarecum liniştitor cu brăduţi şi lampioane.
- Îţi spun eu, locuinţele subpământene reprezintă viitorul! Ai izolare termică, nu mai ridici ziduri, beton mai puţin...
Am ridicat din umeri. Ăsta era deci sanatoriul de lux Edelstein im Heilstadt... Nu înţelegeam când şi cum ajunsesem aici!... Ultima imagine de care îmi aduceam aminte era cu câţiva oameni în halate albe care tot forfoteau pe lângă mine încercând să-mi oprească hemoragia cerebrală. 
- Ce atâtea arhitrave, arce şi bolţi întru slava măreţiei Omului sau Domnului?!
- Arhitect?, l-am întrebat reconsiderându-mi atitudinea.
- Nu, dar mă specializez!, şi-a scos din buzunar o carte rufăită, „Cei ce nu au glorie”. E ediţia a şasea, cea mai bună!
 Am simţit un miros de plastic ars.
 - Următorul!
 
La al doilea consult, mi-am jurat să tac mâlc. Doar privirea tulburată de sedative îmi rătăcea aleatoriu.
- Mi se făcea rău chiar şi dacă mă gândeam la mişcarea de rotaţie a Pământului!...
Am încercat să-i prind trăsăturile vecinului de băncuţă, dar n-am reuşit.
- Viaţa mi s-a schimbat însă radical de când îmi admi­­-nistrează Defast. Pot să fluier şi-n centrifugă! O pilulă pe săptămână, vertij zero!
Mai târziu aveam să aflu că făcea parte dintr-un lot placebo, din ăia pe care-i vindecau cu aspirină...
- Uite cum mă-nvârt! Tu poţi, ha? Tu poţi?
Şi se-nvârtea al naibii de repede! M-a luat din nou cu ameţeală.
Din cabinetul doctorului Riegel a ieşit un bărbos şi s-a trezit faţă în faţă cu cel care făcea ca titirezul. A dat ochii peste cap şi-a început să ţipe ca din gură de şarpe:
- Te mişti! Te mişti!
Până la urmă, am vomat şi eu. N-am mai fost primit înăuntru. Din uşă mi-au dat un mop şi-un flacon cu pastile contra kynetofobiei.
..................................................................


Am buza spartă şi-o pleoapă abia pot s-o ridic. Prietenii strecuraţi în gloată mă încurajează.
- Dacă spui că ai un păianjen în cameră, în loc să cureţe odaia, îţi dau un pumn de pilule! Dacă eşti trist, încruntat sau prea vesel, îţi fac o injecţie de te transformă-n plastilină!, m-am suit pe masă. Şi de unde până unde dihotomia asta, dacă te subestimezi, eşti depresiv, dacă te supraestimezi, eşti maniac?
- Da! De unde până unde?
- Până unde?
- Merg şi eu!... ieşit din minţi, pictorul mă fixează intens. I-am promis că-i voi reda şevaletul reţinut terapeutic de doctorul Riegel.
Reacţiile erau diverse, însă în ochii tuturor am citit do­-rinţa de schimbare!
- Dacă un alt doctor l-ar consulta pe Nagelkopf, cum e el aşa iritabil, eutonic şi fanfaron, l-ar închide imediat într-o cameră capitonată!
- De ce nu-l consultă?
- Pe el!
- Pe ei, pe ei!
Balaca m-a tras de-o parte:
Cum infirmierii erau ocupaţi, am luat repede liftul şi am dat drumul la agresivi. Cardul de acces îl aveam de la Mortea. Zenaide Cotillot, o doctoriţă îndrăgostită lulea de el sau de scrierile lui, i-l lăsase pentru a-i facilita documentarea...  


Am pus stăpânire pe sanatoriu. Pe doctori i-am băgat la demisol, la şedinţe intensive de „recuperare”. După ce asistenţii şi infirmierii au urmărit prima şedinţă demonstrativă, cea cu scaunul afundat în dejecţii, le-am cerut să aleagă: promit să nu pomenească nimic de cele întâmplate şi pleacă, nu, rămân şi au tratamentul doctorilor. Nu le-a fost prea dificil să aleagă...
Am trecut la recensământul cetăţenilor liberi. E prima măsură care mi-a trecut prin cap. Nu vor exista comitete de criză, căci ăsta ar fi un pas spre instaurarea unui nou regim becisnic! Vom stabili laolaltă ce e de făcut!
- Hyacint Sanaci.
- Cum se scrie? Cu i sau cu...
- Cum se scrie?! Cum se scrie?! Auzi! Cum se scrie? Mă iei pe mine la mişto?
- Eu doar am vrut să...
Malacul începe să ţipe:
- Auzi! Cum se scrie?!
Îl las pe Kurt să scrie în continuare. Are peste doi metri, e saşiu şi nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică!...


- Trebuie să iasă de sub imperiul voyeucraţiei şi să fie opusul corpocraţei!
Joseph Habema se gândea că cel mai bun termen care ar putea să ne definească ar fi palinocraţia, o putere cu răspândire largă, reală, dar îşi făcea griji că o să fie confundat cu palincraţia, puterea mereu revenindă a celor nea­-veniţi...
- De ce nu facem şi noi o... hypocraţie?
- La ce vă referiţi, l-am întrebat pe bătrânul care părea brusc interesat de conversaţia noastră, la hypo, puţin sau la Hyppocrate?
- Las-o baltă, ăsta-i un prefăcut!, mi-a şoptit Kurt. Îl ştiu eu, nu are lobii deranjaţi!
Prefăcuţii erau cei care plăteau bani grei ca să intre în sanatoriu pentru a obţine o pensie timpurie sau pentru a scăpa de anumite condamnări.
 „Hypocraţie...”


I-am convins pe toţi că normele sunt fundamentul oricărui regim viabil. Degeaba erau legile clare, corecte şi stabile în timp, dacă nu erau şi laconice! În forma clasică, legea lasă loc la interpretări. I-am somat să participe hypocratic la Reîntemeiere!


Dezbaterile au durat zile în şir. Într-un sfârşit am căzut cu toţii de acord că televiziunea, calculatorul şi cuptorul cu microunde îţi fură viaţa şi te bagă-n prostraţie. Banii pervertesc, iar folosirea persoanei a doua plural stabileşte o artificială relaţie de subordonare.
Pictorul a caligrafiat zece exemplare a CODULUI HYPOCRAT, pe care le-am afişat în locurile publice: toalete, sală de mese, hol etc.
1. Orice tranzacţie este prohibită!
2. Utilizarea oricărei tehnologii este interzisă!
3. Nu este admisă folosirea formulelor de politeţe!
Notă: Orice schimbare a acestor reguli se face doar prin vot direct!
În cazul votului, am ajuns la concluzia că 69,9% ar reprezenta cât de cât voinţa majorităţii, deci un sufragiu valid. În mod firesc, prefăcuţii n-aveau drept de vot. 
Nici nu se-nserase bine că cineva mâzgălise deja dedesubt: „Niciodată să nu-i spui nebun unui nebun!”, iar altul adăugase cu roşu: „că-i agravezi starea, boule!”.
Fapta celor doi ne-a îndreptat atenţia spre un capitol omis: metodologia de aplicare.
În privinţa pedepselor, a fost un consens general: între o lună şi şase luni de incomunicado, o noapte sau mai multe - funcţie de gravitatea faptei - gol-puşcă pe munte.
Şi totuşi hypocraţia era şi aici şi aiurea altundeva. Aici era o putere distribuită corect cetăţenilor de drept, puterea nebunilor, afară puterea nu o mai deţinea demult poporul, ci o clică transpartinică; era o subputere, o căzătură democra­-tică. Ceva trebuia să facă diferenţa!
Hm, aşa cum republicile sunt rezultatul democraţiei, o utopie nu poate fi decât rezultatul unei hypocraţii!
La treabă!
................................................

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul