Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ritualul TV

        Sorin Lavric

Cum am avut multă vreme privilegiul de a ocupa aceeaşi pagină de revistă cu Ana-Maria Nistor (mai recent, reīntrupată īn Iorgu Dră­ghicescu), a cărei rubrică o citesc spre a-mi spori aversiunea faţă de programele de televiziune, m-am gīndit că ar fi binevenită o rubrică intitulată: „Cronica unui om fără televizor“. Ar fi un mijloc de a arăta cīt de frumoasă e viaţa atunci cīnd o priveşti de-a dreptul, nu prin chenarul deformator al monitorului TV. Şi astfel am simţit nevoia de a mai critica īncă o dată această oţioasă şi atīt de acaparantă invenţie. Dar să te apuci să critici televiziunea sperīnd că astfel īi vei micşora influenţa este o īncercare zadarnică. Cauza stă īn īntīrzierea cu care critica are loc. Ea cade īntr-un moment cīnd convertirea a avut loc şi cīnd credincioşii ecranului s-au separat deja de cei care se feresc să preschimbe privitul la televizor īntr-o dependenţă. Cu alte cuvinte, cei care ţi-ar putea īnţelege critica oricum au īncetat să mai privească la televizor, şi asta pentru că şi-au dat seama singuri de efectele televiziunii, īn vreme ce cei care continuă să se uite vor rămīne nepăsători la cuvintele tale. Primii s-au dumirit singuri, ceilalţi vor avea pe veci urechile astupate la orice tentativă de a le pīngări zeul. Ana-Maria Nistor scrie pentru cei din a doua categorie.


De aceea, nu poţi să-i spui unui om cufundat zilnic īn ritualul fantasmatic al degustării de iluzii televizate că e robul inconştient al unei păcăleli colective. Un minim efort de imaginaţie ne poate face să intuim cum arată īn fiecare seară populaţia unei ţări la orele de maximă audienţă: o armată de momīi pironite īn faţa unor ecrane din care sorb cu ochii căscaţi elixirul colorat al voluptăţii imaginare. Pentru aceste momīi, imaginile pe care le primesc din televizor sīnt mult mai bogate şi mai concentrate īn senzaţii decīt īntīmplările de care au parte īn viaţa reală de peste zi şi, pentru că imaginile acestea sīnt vii şi excitante, ele ajung să fie percepute ca fiind mai aievea decīt realitatea īnsăşi. Se naşte astfel un grad de realitate care este mai real decīt lumea cea reală, fără a mai conta īn vreun fel că ele, imaginile ecranului, nu au nici un grad de realitate.


Se petrece astfel o răsturnare a planurilor de existenţă. Tocmai instrumentul menit a oglindi cīt mai fidel realitatea – se subīnţelege că e vorba de televiziune –, tocmai el ajunge să ia locul realităţii, īmpingīnd-o īn fundalul imaginar al unei dimensiuni de care, īn ultimă instanţă, te poţi dispensa. Se iveşte astfel un modus vivendi īn virtutea căruia oamenii sfīrşesc prin a-şi petrece viaţa īn faţa televizorului, īncredinţaţi fiind că ceea ce văd reflectă adevărul, adică chipul aievea al lumii īn care trăiesc. Cu timpul, acest modus videndi capătă toate trăsăturile unui ritual religios, al cărui efect va fi cu atīt mai nociv cu  cīt cel care īl săvīrşeşte nu-şi va da seama de nocivitatea lui.


O influenţă psihică este cu atīt mai eficientă cu cīt cel care o suferă nu-şi dă seama de existenţa ei. Chiar acesta e secretul televiziunii: ea pare inofensivă şi neutră īn intenţia de a reflecta realitatea, cīnd de fapt, īn modul cel mai premeditat cu putinţă, ea se insinuează īn imaginaţia oamenilor, alterīndu-le conştiinţa, influenţīndu-le gīndirea şi modificīndu-le comportamentul, şi toate acestea făcīndu-le sub pavăza exigenţei nobile de a-şi informa telespectatorii. Iar dacă mecanismul dependenţei de televizor e psihologic, īn schimb, efectul ei atinge dimensiuni sociologice. Că există o patologie socială indusă de privitul la televizor e limpede, cum tot atīt de limpede este că proporţiile fenomenului nu pot fi mediatizate de instituţiile care trăiesc tocmai de pe seama acestei patologii sociale: posturile TV.


Una peste alta, dacă televiziunea ne stă­pīneşte minţile e pentru că, mai īntīi, ea ne sa­-tisface nişte nevoi intime şi, īn al doilea rīnd, fiindcă o face mai repede şi mai eficient decīt alte mijloace. Nevoile acestea, prinse īntr-o enumerare succintă, ar fi următoarele: nevoia de semeni, nevoia de idoli, nevoia de mister, nevoia de magie, nevoia de profeţii, nevoia de putere, nevoia de bīrfă şi nevoia de a ne satisface curiozitatea. Altfel spus, toţi fugim de singurătate, toţi sīntem dornici să ne īnchinăm sufletul cuiva, tuturor ne e dor de spaima şi cutremurul pe care misterul ni-l strecoară īn oase, toţi ne perpelim de dorinţa de a putea influenţa atitudinea semenilor, toţi trăim cu ambiţia de a anticipa viitorul, cum tot aşa, toţi avem o curiozitate maliţioasă pe care bīrfa şi savoarea dată de prilejul de a-i vorbi de rău pe alţii ne-o pot satisface. Şi atunci, nu trebuie decīt să apăsăm pe buton şi ambrozia desfătării colorate se va revărsa puhoi, īmplinindu-ne nevoile.


Toate aceste nevoi sīnt satisfăcute prin delegaţie: trăieşti prin alţii şi vezi lumea prin ecranul televizorului, dar pentru că totul se petrece comod şi fără efort mental, şi pe deasupra fără nici un efect nociv care să poată fi detectat imediat, tocmai de aceea tentaţia de a deschide televizorul, petrecīndu-ţi doar cīteva minute, de pildă, doar cīt să afli ştirile, tocmai de aceea tentaţia e foarte mare. Că ştirile sīnt lipsite de informaţie propriu-zisă şi că, de fapt, nu afli nimic important, că cele cīteva minute de informare se preschimbă īntr-o zapare năucă şi iritată, īn cursul căreia, rătăcind de la un post la altul, te simţi din ce īn ce mai nervos, că, īn fine, īnchizīnd  televizorul, cazi īntr-o stare de două ori mai rea decīt cea de care vroiseşi să scapi, toate aceste amănunte nu le spui nimănui şi taci chitic. A le mărturisi īnseamnă să recunoşti că ai devenit pīnă īntr-atīt de dependent īncīt nu mai poţi sta o zi fără să deschizi televizorul.


Şi, ca īn toate cazurile de dependenţă psihică, te īncăpăţīnezi să crezi că răul pe care ţi-l faci este de fapt un bine. Şi astfel, autosugestionīndu-te mereu şi convingīndu-te că te alegi cu ceva privind la televizor, televiziunea īţi va lua timpul şi īţi va confisca atenţia, anulīndu-ţi cele cīteva facultăţi lucide fără de care nu mai contezi ca om īn lumea cea reală: spiritul critic, libertatea de gīndire, discernămīntul īn a depista minciunea publică şi flerul de a mirosi impostura. Cīnd orice lucru devine adevărat cu condiţia să fie văzut şi auzit la televizor, atunci putinţa de a recrea trecutul şi prezentul unei comunităţi este un lucru foarte la īndemīnă, dar de asta nu-şi dau seama decīt cei care au intuit cīt de malign poate fi fenomenul.


Īn rest, sunt alături de doamna Ana-Maria Nistor īn īncercarea de a dezvrăji televiziunea. Chiar dacă īncercarea e zadarnică, ea merită să fie făcută.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul