Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lista de cumpărături

        Iorgu Drăghicescu

Nici nu mă trezisem bine, că nevastă-mea, calculată din fire, mă întreabă: „Tu ce faci deseară?”. „Ies în oraş cu prietenii.” „De ziua mea tu ieşi în oraş cu prietenii?!” Doamne, ce gafă! Am dres-o rapid: „Ies în oraş cu prietenii ca să-ţi cumpăr ţie un cadou, iubito!”. Noroc cu Zuzu. Te deşteaptă de dimineaţă. Am tăcut câteva secunde, aşteptând cu sufletul la gură verdictul. „Ia lista asta şi fugi la cumpărături. Deseară avem invitaţi.” Am răsuflat uşurat. Mă iertase. M-am uitat în ochii ei şi mi-am dat seama cât o iubesc. „Sunt atât de fericit că eşti cu mine, sunt atât de mulţumit asta-nsemnând merci. Merci e felul meu de-a mulţumi, merci fiindcă eşti tu.” Apoi am zbughit-o pe uşă ca să nu-i vină alte idei.


În sfârşit, la volan. Îmi place să conduc, mai ales când plouă. Când plouă, totu-i mai frumos, mă simt proaspăt şi sănătos şi mă satur doar cu gustul Bonduelle. Mă tot gândeam aşa, stând în trafic, ce să fac? Să mă combin la cartelă cu un prieten? Să am 800 de minute în reţea şi o mulţime de extraopţiuni? Vise... Apropo de vise, ar cam trebui să-mi schimb şi eu coşmarul ăsta de telefon. Dar, până una, alta, trebuie să-i găsesc ceva nevesti-mii. Doamne, îmi aduc aminte cum am cunoscut-o. Era o zi caldă de septembrie, eu mă plimbam pe bulevard, ea venea din direcţia opusă. Şi ne-am văzut. Pur şi simplu, am înnebunit. Ea, sfioasă, m-a întrebat: „Mergeţi la cumpărături? La Cocor?”. „Da, din ’73.” Câte lucruri ne leagă de locul ăsta... Poate că ar trebui să merg chiar acolo să-i iau ceva de ziua ei. Mă gândeam la un telefon nou... Dar atunci înseamnă că trebuie să-i cumpăr şi fiică-mii unul! Da, da, urgent. Mai degrabă ei, decât soţiei. Am visat că se luau copiii de ea la şcoală, îi furau sandwich-ul, o trăgeau de codiţe, îi puneau gumă în păr. Trebuie să-i găsesc o poreclă, un număr de telefon ca să nu se mai ia nimeni de ea. 0725BAZATA, 0730NIKITA, 0722 KARATE, 0723BRUZLI. Asta e! Fiecare abonament vine cu ceva în plus.


Cât de repede a crescut şi asta mică! Îmi amintesc că dimineaţa eu îi pregăteam micul dejun. La început nu ştiam ce să-i dau. Câte iaurturi n-am încercat!... Ba era prea slab, ba prea gras, prea acru, prea bun, prea ca la ţară. Până am descoperit că ea, de fapt, era înnebunită după parizaki. Ne-aşezam amândoi la masă în bucătărie şi cântam: „Yaki e delicios/ Nu-i altul mai gustos/ Creşti mare şi forţos”. Şi ea: „Mereu voi învăţa/ În zori de voi mânca/ Am zis sau nu ţi-am zis/ Parizaki Ifantis”. Şi amândoi: „Zaki, Yaki, Parizaki”. Apoi, cu timpul, am realizat că fiica mea trebuie să crească sănătos. Aşa că îi dădeam pâine prăjită cu margarină şi îi spuneam: „şi micul dejun al lui Dylan începe cu Rama. Ceea ce Nadia Comăneci numeşte micul dejun al campionilor”. Până-ntr-o zi, când mi-a spus, mititica: „eu Becel inima mămăiţei mele”. Soacră-mea seamănă extraordinar cu Stela Popescu. De altfel, sunt şi vecine. Se întâlnesc la farmacia inimii, Catena. Sunt atât de drăguţe! Fiecare cu problema ei: „Vreau să trăiesc mai mult, vreau să nu mai strănut”. Asta-i soacră-mea. Doamna Stela Popescu, în schimb, orice ar durea-o, e tot cu zâmbetul pe buze. Şi mai e şi înţeleaptă. Am cunscut-o şi eu... Şi mi-a dat o lecţie! Tocmai intram la Catena, eram răcit cobză. Farmacista mă vede strănutând, cu nasul înfundat şi zice: „Când eşti înfundat şi epuizat, când te simţi ciudat, ca lovit în cap, Parasinus îţi aduce vânătorii de răceală”. Dau să cumpăr imediat două cutii, dar cineva mă bate uşor pe umăr. Când mă întorc, doamna Stela Popescu în persoană. „Să-ţi povestesc o întâmplare, zice dânsa. Eram cu Arşinel şi cu nepoţii în parc. Când să ne dăm în carusel, o durere m-a aţintit. Puteam să iau Nurofen, aşa cum o făcusem şi la serbarea nepoţicii mele. Dar mi-am amintit brusc de o învăţătură a mamei, de pe vremuri, din Bucovina, aşa că am zâmbit şi mi-a trecut pe loc. Apoi ne-am luat la întrecere spre ca­rusel”. „Şi care e leacul?”, am întrebat extrem de curios. „O doză de ceva, puterea de-a spera, sunt reţeta pentru viaţa ta.” Am rămas trăsnit. Nu mai aveam cuvinte. Dar tot ea - o doamnă, ce mai! - a salvat si­tuaţia: „Tinere, ce elegant eşti. Costumul acesta e nou?”. „Nu, e spălat cu Perwoll”, am îngăimat eu. „Dar Vanish nu foloseşti? Cu Vanish mi-am recuperat bluza preferată.” „Iar eu mi-am recuperat cea mai bună prietenă”, s-a băgat în seamă şi farmacista. „Pun Vanish pe pată, pun şi în maşina de spălat.” „Asta dacă merge”, am bombănit eu cu ciudă. Nu-mi place când cineva intervine într-o conversaţie. Şi cu doamna Stela Popescu! Dar tot dânsa, cu eleganţă, a aplanat orice eventual conflict: „Planurile tale sunt distruse dacă maşina de spălat se strică. Ca să scapi de coşmaruri, foloseşte Calgon la fiecare spălare pentru a proteja părţile vitale ale maşinii tale. Maşina de spălat trăieşte mai mult cu Calgon”. Ce femeie! Poate pe ea ar trebui să o întreb ce să-i cumpăr nevesti-mii de ziua ei. Să fie şi frumos, nici prea scump... Economie fără compromisuri? Doar cu Bonux. Dar de ăsta i-am luat săptămâna trecută... O vopsea? Care lasă părul ca de caşmir? Sau un Rimmel care face gene XXL, magnetice, care atrag toate privirile? Doamne-fereşte! Şi-atunci, ce? Trag maşina pe dreapta şi mă concentrez. Nimic. Eram pe Calea Victoriei, chiar lângă Teatrul Odeon. Bine că găsisem loc de parcare. Văd un afiş la nu ştiu ce spectacol cu Maia Morgenstern... Odeonul în stânga, Teatrul de revistă în dreapta... hm. Îmi cade fisa: o s-o invit la o cafea, ca atunci când ne-am cunoscut, lângă Cocor. O priveam şi îmi spuneam: „Tot ce vreau de la tine e doar o privire şi-o primă întâlnire numai lapte şi miere, şi nuntă ca-n poveşti numai lapte şi miere, şi-o lună de miere numai lapte şi miere, şi-o fetiţă cu ochii tăi numai lapte şi miere, şi-o căsuţă micuţă numai lapte şi miere, şi-o viaţă numai lapte şi miere”. O priveam şi, fără să-mi dau seama, am rostit cu voce tare: „Prăjiturica prăjiturelelor. N-ai cum să te saturi de reţeta fericirii”. Ea a râs şi mi-a şoptit: „Am cinci minute pauză. Hai să bem o cafea”. Am intrat în primul café-bar şi-am cerut două cafele. Ce gust bogat! Şi-acum l-aş recunoaşte dintr-o mie. Savoarea şi amestecul îmbietor de arome şi nuanţe mă învăluie treptat. Plăcerea gustului îmi umple sufletul şi mi-aş dori ca ea să nu se termine nicicând!


Gata, era hotărât. Am dat fuga să rezerv o masă. Până să vină şeful de sală, barmanul îmi face cu ochiul: „Tot staţi şi aşteptaţi, dar eu ştiu o vorbă: dacă vrei să te simţi bine, ia un Romulus cu tine”. Adevărat. Am luat unul mic. Apoi unul măricel. Şi-ncă un măricel.


Morala: se făcea că eu avansam cu vaca în direcţie domicilieră, când ne-am trezit încercuiţi de o viespe care se pare că avea intenţii criminale. Perturbându-i traiectoria, aceasta s-a aşezat prin înţepare fix pe spatele animalului. Introdus în excitament, m-a confuzat echilibristic şi m-a târât până aici în repetate contacte cu solul.


Fapte: eram deja acasă, nevastă-mea, încruntată, cu mâinile încrucişate, mă privea de sus. Am încercat s-o dreg: „Ce mai face familia Popescu?”. „Ridică-te şi vino-ţi în fire. O s-avem un nepoţel!”.


M-am ridicat. Pentru armonie în familie. Tu cât timp pierzi la cumpărături?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul