Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet care nu a fost internat la balamuc nu e poet

        Horia Gārbea

Ioana Pārvulescu, Viaţa īncepe vineri,
Editura Humanitas, roman


Este posibil ca un poet să scrie o capodoperă printr-o fulguraţie a talentului său. Dar īn proză documentarea, cultura, ştiinţa construcţiei sīnt esenţiale pentru un rezultat pozitiv. Debutul īn roman al Ioanei Pārvulescu se īntemeiază pe o carieră literară şi o acumulare de cunoştinţe īndelungate şi meticuloase. Autoarea nu s-a grăbit cu lite­ratura de ficţiune - aflăm că a refuzat publicarea a două romane anterioare - şi bine a făcut. Viaţa īncepe vineri este un roman seducător, construit cu fineţe, care combină modernitatea scriiturii cu un parfum belle époque de cea mai bună calitate. E mult mai greu pentru prozator să se refere, fiind credibil, la epoci pe care nu le-a trăit şi, desigur, Ioana Pārvulescu a mizat pe excelenta ei documentare īn materie de viaţă cotidiană īn Bucureşti la finele secolului XIX şi a folosit-o din plin, īn amănuntele cele mai caracterizante. Astfel, cititorul, ca şi personajul principal al romanului, ziaristul Dan Creţu, are senzaţia unei miraculoase īntoarceri „īn intimitatea” acelui timp. Căci subiectul romanului chiar acesta este: īntr-un chip ce va rămīne neştiut, un bucureştean de 43 de ani, trăitor īn secolul XXI, se trezeşte brusc īn aceeaşi zi īn care se afla (19 decembrie), dar a anului 1897. Lectorul aşteaptă o explicaţie, ştiinţifică sau metafizică, a căderii īn timp a lui Dan Creţu - indiferent că avizaţii īnţeleg că n-o vor primi - şi asta produce suspansul, deşi mai sīnt şi alte fire ale unei naraţiuni care are mult din tensiunea unui policier. Te­ma, speculată īn multe cărţi şi scenarii, a saltului brusc īn timp, spre trecut sau viitor, este utilizată excelent de Ioana Pārvulescu, ea alegīndu-şi o epocă īn care mulţi dintre noi ne-am dori să ajungem miraculos. Căci pentru un yankeu nu e mare plăcere să pice la curtea Regelui Arthur, dar pentru un stresat al secolului XXI, anul 1897, la trei decenii şi un pic de la īnceputul domniei lui Carol I, poate fi un paradis. Cu toate acestea, Ioana Pārvulescu nu pune o lumină idilică pe lumea īn care aterizează eroul. Īntre reuşitele cărţii trebuie să trecem personajele, care fac parte din toate straturile sociale şi care sīnt mixate abil cu personaje reale ale vremii şi īn evenimentele ei. Deşi acţiunea romanului se desfăşoară īntre 19 şi 31 decembrie 1897 (pe stil vechi), multe fapte anterioare sīnt evocate īn decursul ei. Cel puţin o enigmă va fi parţial rezolvată: cea a tīnărului găsit īmpuşcat, muribund, o dată cu rătăcitul Dan Creţu. Pe baza ultimelor sale cuvinte disparate se va reconstitui, ą la Dan Brown, implicarea lui īntr-un lanţ de purtători ai unei icoane furate. Dar soarta icoanei va rămīne „de veci sub pecetea tainei”, ca şi călătoria temporală a lui Creţu, ca şi posibila lui īnrudire cu familia Margulis, care īl adoptă, practic, pe eventualul lor urmaş īndepărtat pe baza unei certe afinităţi, ca şi... Sīnt multe straturi de taină īn roma­nul Ioanei Pārvulescu, enunţate uneori īntr-o singură propoziţie. Deşi nedezlegarea lor rămīne īntr-un fel frustrantă, să recunoaştem că un capitol final de „explicaţii şi dezvăluiri” ar fi fost cu totul īn afara spiritului cărţii şi-al autoarei. Sīnt multe momente savuroase īn volum. Notez doar unul īn treacăt: cel īn care Iulia Margulis, după ce căutase o echivalenţă romānească pentru „Vanity Fair”, romanul pe care īl citea īn engleză simpatizīnd-o pe Becky, īl īntreabă şi pe Creţu. Acesta, bazat pe experienţa lui din secolul XXI (īn care nu aflase īnsă că o mīnă se sărută pe ultima falangă a degetului mijlociu şi nu pe dosul palmei), răspunde fără ezitare cu titlul consacrat: „Bīlciul deşertăciunilor”. Normal! Ioana Pārvulescu izbuteşte o carte īn care umorul, misterul, graţia şi neprevăzutul sīnt admirabil dozate.



Vasile Iftimie, Alte poeme, alte femei,
Editura Conta, poezie


„Vă spun vouă/ un poet ce nu a fost internat la balamuc/ nu este poet/ acolo/ gāndurile nu sunt īmbrăcate īn cămaşa de forţă/ ele pot să tropăie īn voie.” Nu ştiu cīt a stat la balamuc poetul botoşă­nean, dar a ajuns la al cincilea volum şi gīndurile lui tropăie libere ca la debut. El are mici psihoze care-l fac să numere cele 146 de trepte pīnă la cearşafurile iubitei (una, Nela). Dar Nela e doar una dintre femeile „cu care sīnt” poemele lui. Avem poeme cu Ildiko, Mihaela, Ştefania, Teodosia etc. Nu neapărat erotice. E şi unul cu tanti Didina, altul cu to­varăşa īnvăţătoare. Vasile Eftimie are o scrīnteală simpatică. Ea īl ajută să meargă īnainte, eventual pe sīrmă, şi deseori inerţia şi inconştienţa de somnambul īl ajută să treacă bine peste teme foarte adīnci. Poetul scrie din talent, din īncheietură, ratează destul cīnd se ia īn serios şi cade (pe gīnduri), dar, şi cīnd mai scrīşneşte cīte o imagine, are forţă: „pogoarăte dintru slavă felicia/ cuvintele nu mai īncap īn rugăciune/ .../ catedrala īmpunge văzduhul pīnă la sīnge/ prăbuşind zborul sub co­pitele demonilor/ .../pămīntul scui­pă pămīntul īn uterul morţii/ blestemīnd apocaliptic ziua a şasea“ (Poem cu Felicia). Ultimele versuri ale volumului sīnt  chiar tari: „scriu/ la ce dracu mai scriu/ cīnd poet pot să fiu toată moartea”.


Cela Varlam, Sānge-albastru, sānge roşu,
Editura Coresi, roman


Să nu-mi luaţi temniţa (2005) este cel mai cunoscut volum publicat de Cela (Luminiţa) Varlam. Aşa cum se ştie, presupun, scriitoarea este fiica unui nomenklaturist de prim rang, un azi uitat Gheorghe Pană, membru al CePeEx, unul dintre cei ajunşi „Gheorghe” de tineri, sub steagul partidului. Īn decembrie ’89 a devenit din fiică de ştab din Primăverii fiică de puşcăriaş (politic, orice s-ar spune). Volumul ei relatează experienţa unei copile, adolescente, tinere trăite īn lumea destul de bizară a zonei opulente, dar bine īnţărcuite a „conducerii de partid şi de stat”. Romanul de acum este mai aproape de o proză de ficţiune decīt precedentul, care se situa mai mult īn sfera memorialisticii. Povestea īncepe foarte tare, palpitant. Un anume Petru Robuş, căsătorit printr-un „gentleman agreement”, cu Tania a fost traducător de nivel īnalt, cunoscător la perfecţiune a şapte limbi, participīnd īn această calitate la īntīlniri oficiale ori tainice ale conducătorilor īnainte de 1989. A avut chiar o idilă cu o Inga, membră de vază a... Partidului Comunist din Suedia. Acum „retras din linia īntīi”, el īl caută pe Mirică, un instalator priceput la toate, reparator nepreţuit al caselor nomenclaturii şi īl găseşte. „Foştii”, „tovarăşii” īl păstraseră pentru a-l folosi pentru treburile pe care le făcea ca nimeni altul la noile sau vechile lor locuinţe din cartierul Primăverii, unde majoritatea īşi păstraseră situaţia locativă. Petru īl tocmeşte pe Mirică pentru a găsi un manuscris despre care nici el nu ştie ce ar putea conţine. Neverosimil de repede, Mirică īl găseşte şi i-l oferă. După găsirea manuscrisului, textul nu-şi mai păstrează tensiunea şi interesul. Autoarea mai valorifică pe-alocuri cunoştinţele ei despre viaţa nomenclaturii, dar acţiunea nu mai e palpitantă. Ea se īncurcă, ramificată īn fire multiple, se scămoşează şi romanul nu mai prezintă calităţile anunţate.


Gheorghe Izbăşescu, Un pumnal sub cămaşă,
Editura Limes, poezie


Un autor tare grijuliu cu opera lui este Gheorghe Izbăşescu. Periodic, el īşi alege textele volumelor īn antologii rezumative, īnlăturīnd acele poeme sau chiar cărţi īntregi care nu-l mai reprezintă. Volumul de faţ㠄īncheie revizuirea versurilor mele” după două antologii din 2008 şi 2009. Am zice că sinteza de la Limes „ridică īnsumarea” celor scrise de poet pe parcursul a vreo 30 de ani. Bilanţul e sărbătorit cu un amplu segment de referinţe critice īn care sīnt cuprinşi vreo 25 de autori de notorietate, unii şi poeţi, care s-au rostit elogios despre Gheorghe Izbăşescu. Elogios, dar nu ultimativ, pentru că veşnicul „Ulise al oraşului” mai are, desigur, multe de adăugat şi de antologat. Nimeni n-ar zice că Gheorghe Izbăşescu a īmplinit – nu, n-o să credeţi – 75 de ani, find congener strict cu Nicolae Labiş (1935).


Debutul său īntīrziat, „optzecist”, l-a īncadrat īn generaţia lui Cărtărescu, căreia īi aparţine pe deplin stilistic. La vastele exegeze dedicate operei sale şi la care am contribuit şi eu nu o dată, nu-mi rămīne să-i mai spun decīt „La Mulţi Ani!”.


Sorin-Mihai Grad, Surogat (poerezii),
Herg Benet Publishing, poezie


Un tīnăr cercetător plecat, ca atīţia tineri talentaţi să studieze, să lucreze, să trăiască īn altă ţară decīt cea natală, īn cazul de faţă īn Germania, scrie poezie īn limba maternă. Frumos din parte-i. Poeziile nu sīnt chiar atīt de eretice pe cīt spune subtitlul, sīnt mai curīnd tehnice. Toate se numesc „surogat” şi au, ce-i drept, ceva artificial. Sorin-Mihai Grad nu este un poet cu viziuni, nici măcar unul care să creeze metafore. Este un ins inteligent, care a citit poezie, care se fereşte cu graţie de kitsch şi, avīnd idei, le orchestrează īn texte isteţe. Poemele lui (Surogat de īmpăcare, ...de apocalipsă, ...de īndoctrinare, de lăustar (??) şi aşa mai departe) au şi momente de sensibilitate, puţine ce-i drept: „dacă pentru fiecare sărut din mine aş primi cāte un bob de strugure/ sau pentru fiecare geamăt ce mi s-a īntins pe pereţi un măr/ n-aţi mai avea unde să vă iubiţi”. Din păcate, poemul (Surogat de dacă) se diluează mai īncolo: „de-mi aduci un epsilon de respiro sau īmi plictiseşti palmaresul”.


Cīnd se lasă īn voia inspiraţiei, poetul greşeşte foarte mult. Cīnd controlează discursul prin logică şi este atent la construirea efectelor, poezia lui este plauzibilă, dar niciodată impresionantă. Rămīn meritul de a căuta să controleze un text şi o īndrăzneală uneori simpatică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul