Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Alte străduţe

        Valeria Sitaru

STRADA CAIERULUI


Sunt unele fiinţe subtile care, de câte ori aud pronunţându-se cuvântul caier, îi schimbă orientarea. Firul tors din caier să fie de vină? Să vedem.


Barbu Ştefănescu Delavrancea avea o bunică. Ea, zice autorul, îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Barbu se culca. Pe spate. Capul îi cădea alene în poala ei. A bunicii. Deasupra, era un dud cu frunze rare, că se vedea cerul. Şi sfârâia. Fusul. Auzul fin al autorului auzea cum se scutură o ploaie albastră. În acele vremi, Barbu purta rochiţă cu flori liliachii de-a soră-sii - aşa zice G. Călinescu -, avea ochi feminini profunzi, o claie de păr vâlvoi, dar creţ, zâmbea franţuzeşte şi suferea euforic. Depănarea caierului l-a dus până la Apus de soare - o trilogie semi-shakespeariană.


Şi George Coşbuc a avut năluciri din pricina caierului, ba chiar de-a dreptul din Chagall. „O copilă hohoteşte/ Lasă caier, lasă fus/ Veselă se-aruncă-n sus/ şi tot cântă şi horeşte”. La Chagall, copila era logodită, zbura cu logodnic cu tot, Turnul Eiffel era albastru ca ploaia lui Delavrancea. De aici, micul sincretism al artelor.


Istoria antică e plină de caiere. Zeiţe şi ursitoare stau ziua-ntreagă trăgând din caier fire de aur, de mătase, de lână Penelopa - Ulise era rău la frig, Joyce la eul spiritual -, poeţii la firele încă netoarse ale iubirii, cu lână bălaie, de aţă al destinului, al gândirii eleate, pe care însăşi viaţa îl toarce, al fiecărei fete, al poveştii, cu cârlionţi, al eternităţii, şerpuit al fluviului, cu molii, cel luminat al paharului, al veşniciei, rarefiat, al vorbelor tale, de la brâu, tot mai dens al melancoliei, al lui Cronos, încâlcit al viselor, al destinului, temporar, al unei meserii, străbun, al timpului, al frumosului Decebal sau al muzei care-şi ia substanţa din florile parcului, din sara pe deal, al susurului, insondabil, al amintirii, al negurii, din cer, din măreţia furcii, dintr-un rezervor atemporal de fire ale genezei, de papură, al durerii, cel plin cu celule vibrânde ce ne-a fost scris în codul genetic, cum zicea o doamnă dintr-un manual, firul cumva ca un fir, cel care se petrece, fără sfârşit, al cursantului, subţire ca umbra neprihănită ce i l-a pus în cap, al prescripţiilor tehnice, caierul obişnuit al unei bărbi cu zăpadă, cu vise neomeneşti, al căsniciei ideale, tors cu genele plecate, de Eminescu, singur, bătrân şi bolnav, cel neştiutor, al Carpaţilor, netors, cu păianjeni, al mamei, oh! Al Mamei, înfierbântat cu noi visări prin toarcere, care încălzeşte camera, supa, acel început, al propriului destin, al nopţii peste regatele lumii, dar cine mai citeşte Shakespeare, al neuronilor din zona gândirii şi metamorfoza simţurilor din cântec, cu Keith Jarett la pian sau la veioză, citind dintr-un autor neuroromantic cu torsiuni ca suflul lui Roland Kirk. Dintr-un Quintet.


În limba engleză, caierului i se zice flock. De exemplu flock of wool. În franceza din Evul Mediu e simbolul lumii feminine. Cu o sărbătoare. A caierului. Un poem de Robert Herrick aminteşte această sărbătoare cu muncitoare pe câmp care dădeau foc la lâna toarsă, veneau muncitori cu replici şi apă, stingeau vâlvătaia... Era vara lui 1648. Prima femeie cu caier a fost Eva. Torcea cu mâna dreaptă, după cum se poate observa într-o gravură din Glasgow. Universitatea din Glasgow, of course.


Strada Caierului din Bucureşti nu-i nici măcar circulară. N-are magie, n-are torsiune. Ar fi putut avea dacă s-ar fi unit cu strada Cerceilor din acelaşi cartier al Aviaţiei. Împreună ar fi putut forma o suprafaţă închisă, a cărei margine să fi fost homeomorfă unui cerc (de formă similară). O bandă Moebius care, la rândul ei, s-ar fi unit cu altă bandă Moebius, cu unsprezece dimensiuni, ehei! Vorba lui Poincaré: matematica nu e studiul obiectelor, ci al relaţiilor dintre ele. Nici stradologia a străzilor. Cine are urechi, ca Delavrancea, s-audă cum se scutură ploaia. Cea albastră.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul