Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

DE FOTBAL NE ARDE NOUĂ?
● Dacă vreun interes, vreo nevoie ori simpla dorinţă de promenadă vă aduce în acest început de noiembrie prin centrul Capitalei la vreme de seară/noapte e bine – dar ce spun eu bine?, e imperios necesar! – să aveţi în dotare o lanternă, o lumânare, un far călăuzitor, un proiector, o cască de miner sau orice altă sursă de lumină, convenţională ori ne. Asta, fireşte, dacă nu ţineţi neapărat să vă vârâţi degetele în ochi, să vă ciocniţi de alţi trecători sau să nimeriţi în niscaiva gropi pe terenul accidentat al vreunui şantier în lucru (la zona din faţa Universităţii mă gândesc, în primul rând). Iluminatul public a fost redus la câteva becuri chioare care dau Bucureştilor aspectul dezolant al unui târg de provincie uitat de Dumnezeu şi de autorităţi. Iar asta nu undeva, la periferie, ci pe principalele artere ale metropolei dâmboviţene: Bulevardul Elisabeta, Bulevardul Carol I, Magheru, Bălcescu, I.C. Brătianu...


Înţeleg: e criză; accept: se apropie sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou când, în compensaţie, oraşul trebuie luminat a giorno; de acord, trebuie făcute economii, dar nici chiar aşa, să nu mai poată omul fredona nemuritorul şlagăr Hai, să-ţi arăt Bucureştiul noaptea!...


● Adina Rosetti a debutat în acest an la Editura Curtea Veche cu romanul Deadline. N-am nici o părere despre această carte din mai multe motive. Primul dintre ele este acela că nu l-am citit, iar celelalte nu mai contează. N-am înţeles însă de ce a trebuit ca Adina Rosetti să-i dea un titlu identic cu acela al romanului lui Constantin Stan apărut la Editura Floare albastră în 2003.


Desigur, nimeni nu-i stăpân pe cuvintele unei limbi – fie ea şi engleza –, dar un pic de fantezie nu strică niciodată, chiar dacă e vorba doar despre alegerea unui banal titlu. Cu atât mai mult cu cât Constantin Stan este şi compatriotul, şi contemporanul Adinei Rosetti, iar Deadline–ul prozatorului optzecist n-a fost editat acum 180 de ani...


● Prezentat deja la câteva festivaluri internaţionale, filmul realizat de fostul textier al grupului Phoenix, Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a poposit, în fine, şi în România. Cu tot cu titlu. Care titlu pe mine, unul, mă nedumereşte în ultimul hal pentru că n-am ştiut până acum că genialul cârmaci şi ctitor al epocii de aur, smirnă şi tămâie număra printre inestimabilele sale calităţi intelectuale şi măiestria într-ale prozei ori cinematografiei şi nici că odiosul ar fi lăsat posterităţii vreo autobiografie. E adevărat că, la un moment dat, l-a chinuit, zice-se, talentul liric, dar numai cât să mutileze oarece versurile imnului naţional şi să confirme astfel că tot românul e născut poet.


Morala: nici autobiografiile nu mai sunt ce erau odată...


● În această săptămână este în plină desfăşurare, la Bucureşti, Festivalul Naţio­nal de Teatru, ediţia a XX-a. Apropo de ti­tulatura evenimentului: ştiţi ce asemănare este între o portocală şi o bucată de zahăr cubic? Răspuns corect: amândouă sunt rotunde – cu excepţia zahărului cubic! Cam la fel stau lucrurile şi cu Festivalul de Teatru: este întru totul naţional, cu excepţia producţiilor realizate de trupe şi regizori din Polonia, Italia, Franţa, Marea Britanie...


● După ce s-a aflat timp de 70 de zile în greva foamei, învăţătoarea Cristiana An­ghel a renunţat la protest – decizie salutată, între alţii, de ministrul Educaţiei, Cerce­tării, Tineretului şi Sportului, Daniel Fune­riu care a declarat de bună voie şi nesilit de nimeni: Am invitat-o pe doamna Anghel să avem o discuţie astfel încât şi ea să fie parte a soluţiei şi a viitorului. Punctele de vedere ale domniei sale sunt foarte importante pentru noi.


I-auzi! De când au devenit atât de importante pentru domnul ministru punctele de vedere ale Cristianei Anghel? De ieri, de-alaltăieri? Dar până acum, timp de mai bine de două luni, de ce i-au fost ele perfect indiferente?!


Încă nu m-am edificat dacă trebuie să văd în declaraţia lui Daniel Funeriu o mostră de ceremonial lingvistic japonez sau expresia unui politicianism cinic şi inuman...


● Într-un excelent interviu din ultimul număr al revistei Formula AS, dramaturgul şi prozatorul francez-român Matei Vişniec povesteşte cu umor împrejurările în care, în septembrie 1987, a părăsit ţara: Primisem o bursă de autor în Franţa, în valoare de 5.000 de franci. Numai că, pentru a reuşi efectiv să pui banii în buzunar, trebuia să ajungi la Paris. Cu scrisoarea-invitaţie primită de la Paris, mândru de mine, m-am dus la Uniunea Scriitorilor şi le-am spus: „Ia te uită, am primit asta, aş vrea să merg să vizitez Parisul”. Persoana care se ocupa de relaţiile cu străinătatea în cadrul USR mi-a spus: „Tovarăşe, vă sfătuiesc să nu acceptaţi această invitaţie, pentru că este vorba de o fundaţie cu atitudini duşmănoase la adresa României”. Aşa m-am enervat! Şi am întrebat: „Dar eu, ca cetăţean român, pot să depun o cerere de paşaport ca să fac o călătorie?”. „Da sigur, mi s-a răspuns, doar trăiţi într-o ţară liberă”. Aşa că am lăsat deoparte invitaţia şi am depus o cerere de plecare ca turist. Am aranjat să mă invite cineva în Grecia. Dar în luna august, la Ministerul Culturii, mi s-a aprobat în mod miraculos cererea şi am plecat să-mi iau paşaportul de la Rădăuţi. Cred că instituţiile nu comunicau prea bine între ele pe atunci. Aveam recomandarea, dar buletinul era de Rădăuţi, locuiam la Bucureşti, şi eram profesor la Plătăreşti. Eram membru USR. Destul de confuz, dar cert e că am primit viza. Vă mărturisesc că, atunci când am luat trenul spre Viena, mi-am spus: „Să vezi că ăştia vor să-şi bată joc de mine, de fapt mă torturează, dându-mi false iluzii, şi mă vor opri la graniţă”. Eram vesel, mă montasem psihic, aveam de gând să le râd în nas, „Hahaha, ştiam că mă veţi opri, să nu credeţi că sunt aşa naiv, să nu vă imaginaţi că sufăr!”. Nu m-au oprit! Am trecut în Ungaria. Mi-am zis: „Ah, sunt mai perfizi decât îmi închipuiam eu, or să mă oprească la graniţa cu Austria”. Dar am trecut şi-n Austria. Când m-am văzut acolo, am zis: „La revedere, nu mă mai întorc!”. Am ajuns apoi la Paris, am luat bursa, am depus cerere de refugiat politic, am luat în 5 săptămâni azilul politic şi am început o altă viaţă”...


 Deşi Matei Vişniec nu pomeneşte niciodată cuvântul „Securitate”, este lim­pede că infama instituţie se profilează în spatele genericului „ăştia” (eventual, dimpreună cu organele de partid şi de stat...). Şi îmi dau seama încă o dată cât de prosteşte am căzut toţi în capcana psihozei ubicuităţii şi atotputerniciei Securităţii pe care băieţii cu ochi albaştri ne-au întins-o cu diabolică dexteritate în acei ani. Uneori, am impresia că, în laşitatea noastră, psihoza Securităţii ne-a înficoşat şi ne-a paralizat mai mult decât activitatea propriu-zisă a Securităţii.


● După nouă luni de suspendare, Adrian Mutu a revenit pe gazon în aplauzele şi uralele presei sportive din România care a transformat un 0-0 puchinos al retrogradabilei Fiorentina în triumful talentului din Piteşti care, cu câteva zile înainte, stâlcise mutra unui ospătar. Dacă vă uitaţi cu lupa prin ziarele de pe la noi s-ar putea să descoperiţi în vreun colţ de pagină câteva rânduri şi despre Radu Ştefan, titular meci de meci la Lazio Roma, liderul Seriei A, cu 4, 5 şi respectiv, 8 puncte peste Internazionale, Milan şi Juventus. Ştiu: Radu Ştefan n-a bătut pe nimeni decât la fotbal. Dar ce, de fotbal ne arde nouă?!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul