Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet nouăzecist

        Dan Cristea

Spirit deschis, deloc întortocheat ori sarcastic, Robert Şerban, poet nouăzecist, căci a debutat cu un volum din 1994, vorbeşte despre lucrul la propriul poem ca fiind, în primul rând, o operaţiune de esenţializare, de eliminare, aşadar, a cuvintelor şi a versurilor de prisos. Poemul e pregătit în aşa fel încât să aibă „vârf“, precum o ţepuşă.Totul ar semăna, după cum descrie poetul, cu „îndârjirea cu care bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuţea atât de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului“.


 O confesiune, cu alte cuvinte, de artă poetică, din care s-ar degaja faptul că avem de-a face cu un apetit pentru brevitate şi eficienţă, pentru laconism şi simplitate directă. Poemele lui Robert Şerban confirmă, în majoritatea lor, aceste lucruri. Sunt, în genere, scurte, nelocvace, strânse în ele, ca mecanismul unui arc, mai degrabă elementare, în sensul firescului, decât sofisticate. Poetului nu-i trebuie astfel multe vorbe pentru a trasa, în chip sensibil, legătura dintre universul mărunt şi cel mare, aflate în întrepătrundere: „deodată / simt că sunt privit/ mă opresc/ mă uit în toate părţile/ chiar şi în sus// o furnică îmi iese/ de sub talpă/ şi îşi continuă/ drumul“ (Sunt privit, p. 44).


Un alt poem însă, cel intitulat O dorinţă, situat mai spre sfârşitul volumului, aduce în discuţie o altă artă poetică, nu total opusă, în spirit, celei tocmai discutate, dar care arată ceva mai multă complexitate, căci poetul îşi doreşte, de această dată, un mod de a scrie anticalofil, mai sălbatic, mai „barbar“, mai apropiat de trup şi de secreţiile lui („vreau să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbar lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ“). A doua parte a poemului (aceea de „vârf“ în ce priveşte eficienţa) recurge la metafora arahnidică a scrisului, sub forma păianjenului care moare, ţesându-şi propria pânză, care îl şi absoarbe în acelaşi timp: „vreau să scriu/ cu un tăvălug de cuvinte/ versuri care să iasă din pagini/ şi să se agaţe de pereţi de ferestre de uşi/ ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriaşă/ ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze/ şi/ înnebunit de frică/ ţese întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire“.


Tema morţii se înscrie astfel ca o temă de căpetenie a volumului. Aproape că nu există poem care să n-o atingă, s-o exemplifice într-un fel sau altul. E o temă transparentă, şi prin asta încerc, aproximativ, să-mi explic şi titlul cărţii (Moartea parafină), nefiind cu totul sigur, de altfel. că mă aflu pe drumul cel mai bun. Robert Şerban o abordează uneori fără încrâncenare, în felul său deschis, afişând chiar şi o anume lejeritate a expresiei: „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă// sunt la jumătatea ei/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte“.


 Alteori, plecându-se de la o amintire din copilărie, de domeniul faptului divers, se ajunge la o atitudine pilduitoare în faţa morţii. Astfel, copilul din poemul Fericita zodie a câinelui îşi priveşte bunica pe care încearcă s-o păcălească în legătură cu soarta unor câini nou născuţ i(„o priveam în ochi/ şi o minţeam cu seninătate“) în felul în care se cuvine „să priveşti moartea şi s-o minţi“. În poemul Lumea premianţilor, prezentând alte amintiri din copilărie, personajul care cotrobăie printre lucrurile vechi din podul casei are senzaţia că „lumea se întorcea din moarte/ şi se oprea la jumătatea drumului“.  În Teribila baie, pentru a mai continua câteva exemple, moartea se semnalează în finalul versurilor prin câteva amănunte care rămân misterioase, inexplicabile: „dacă n-aş fi ştiut/ aş fi înotat până la celălalt mal/ unde cineva pusese-n fereastra unei vile cu ponton/ o fotografie îndoliată/ şi scosese la aer/ un superb costum gri/ la două rânduri de nasturi“. În Ochelari de soare e evocată, pe un ton ironic-sentimental, propria dispariţie: „nu mai vreau niciodată/ să plâng din cauza ta/ îmi spui/ iar eu mă întreb/ ce marcă vor avea ochelarii de soare/ sub care-ţi vei ascunde lacrimile/ când mă vei conduce/ spre finish“. În Locul, text scurt, dar poeticeşte admirabil, cunoştinţele legate de subiectul morţii se dezvăluie într-o formă fantastică: „ştiu locul/ unde vântul/ umflă/ plămânii morţilor/ şi apoi/ îi ridică/ la cer“.  Metafora referitoare la „lumina morţii“ e introdusă foarte abil, hotărâtor din punctul de vedere al comunicării poetice, într-un text inspirat de realitatea cotidiană: „AVEM CARNE PROASPĂTĂ/ scrie în vitrina măcelăriei/ chiar şi-atunci când e închisă// cineva a încercat din stradă/ să răzuiască vopseaua literelor cu lama/ probabil unul care iubeşte animalele/ sau e ve­getarian ori e la concurenţă/ dar n-a murdărit decât geamul/ cu amprentele şi zgârieturile lui// noaptea/ de afară/ se văd vitrinele frigorifice/ pline cu bucăţi de carne roşie roz sau bordo/ una mai frumoasă ca alta// orice s-ar spune/ moartea are lumina ei“.


Dar poemul cel mai bun pe această temă este Buna noastră gospodină, scris într-un limbaj al banalităţii, cu exprimări colocviale, familiare, care deconstruiesc şi în acelaşi timp refac pe neaşteptate, în ultimele versuri, gravitatea perspectivei finale: „sub soarele sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte// clipeşte de câteva ori/ apoi/ se ridică/ în/ capul/ oaselor/ şi se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ gâsca s-a aşezat cu labele/ la coada ochilor ei/ şi n-o să-şi mai ia vreodată zborul/ de-acolo/ se pipăie/ i-a crescut guşa/ a mai pus pe şolduri/ iaca şi pe fund/ picioarele i s-au îngroşat şi ele/ sau poate doar s-au umflat// îi vine să râdă/ ce drac‘ îşi face atâtea griji/ niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită / să guste puţin din tot ce găteşte“. De asemenea, un poem deosebit, de factură epică, simplu şi misterios deopotrivă, este Îmi părea săracă. Personajul narator ia în maşină o persoană care făcea autostopul, argumentul hotărâtor fiind acela al înfăţişării ei umile. Nu ne spune nimic despre persoana respectivă, dacă este o fată sau o femeie, nu află nici cum o cheamă, nu ne comunică nimic despre vârsta sau înfăţişarea ei, ci doar faptul, capabil să intrige, că îşi făcea cruci la fiecare intersecţie. Cum însoţitoarea tace, uitându-se doar cu coada ochiului, personajul începe să vorbească despre sine, mod de a introduce cumva oblic, indirect, partea liric-biografică a eului: „am început cu copilăria/ cu poveştile de prin clăile de fân şi pod/ coteţul păsărilor stiva de lemne/ lanul de porumb ori din mărul ciupercinesc/ mă însufleţeam/ luam mâinile de pe volan/ ca să-i arăt/ cât de mare fusese mreana pe care gorică/ o prinsese în apa jiului/ ori cât de lungă săgeata de salcie/ cu care trăgeam după iepurii/ din capul meu de copil“. Sfârşitul poemului e surprinzător, împingând lucrurile spre neliniştea, spre inconfortul soluţiei fantastice. Este autostopista o persoană reală sau ea figurează însăşi moartea? Dar iată finalul sugestiv al compunerii: „nicio clipă/ nu m-a privit în faţă/ iar la intersecţii/ îşi făcea cruci mărunte/ după vreo şapte ceasuri/ am întrebat-o/ cu jumătate de gură/ încotro merge“.


Robert Şerban găseşte „pretexte“ de a vorbi despre sine (de pildă: „azi Dustin Hoffman/ face şaptezeci de ani/ am îmbătrânit“), despre temerile sale („nu bătrâneţea mă înspăimântă/ ci temerile astea“), despre strămoşii „ascunşi iepureşte în morţile lor mici“ sau despre prietenii trecuţi în nefiinţă.  Construieşte din amintiri mici şi pertinente scenarii biografice (Să fac acelaşi lucru, Stafia cu buzunare), se doreşte un personaj „incognito“, dar la fel de firesc, de natural, în logica propriilor contrarii, deplânge „viaţa într-un oraş unde nu te cunoaşte nimeni“, se aratră tandru, proas­păt în cadrul intim şi capabil de a îmbrăţişa punctul de vedere al copilului, are simţul miracolului care poate surveni în cotidian: „un fluture s-a aşezat pe masa mea/ a stat nemişcat/ iar deodată a deschis nişte aripi/ atât de mari şi de colorate/ de parcă mi-ar fi dat bună ziua/ din toată inima“. Nu întâmplător poetul pome­neşte într-un poem al său de sculptorul american Duane Hanson, căci înregistrarea unor detalii („îmi lovesc cu zgomot tocurile pantofilor/ o pisică ţâşneşte-ntr-un pom/ un nor ca un cearşaf de spital/ acoperă soarele“) poate da senzaţia de hiperrealism.
 
Stăpân pe mijloacele sale de exprimare, nu puţine, Robert Şerban e autorul unui volum de poeme admirabil, inteligent şi bine scris. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul