Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Povești de ieri și de azi

        Daniela Firescu

Andrei Cornea elimină în Poveşti impertinente şi apocrife (Humanitas, Bucureşti, 2009)  severitatea filozofică a scriitorilor moralişti şi alege să utilizeze o serie de strategii de derută pentru a-şi corija lectorii. Într-o posibilă replică la Cartea apocrifelor, popularul volum al lui Karel Capek, Povestirilor apocrife le este alăturat şi atributul impertinente, pentru a emfatiza explicit despărţirea de interpretarea tradiţională.


Poveştile sarcastice, comice, cinice nu sunt simple exerciţii intelectuale de combatere a dezolării filozofice în faţa condiţiei umane, nu operează ca diagnostic nefast şi definitiv, intenţia lor este de  rupere a stării de inerţie, ironia este este completată de autoironie, căci, pentru o receptare mai efectivă, principiul autoincluziunii e cel mai indicat. Soluţia în faţa agresiunilor de tot felul se găseşte în bibliotecă, iar cărţile fundamentale sunt oferite ca antidot împotriva eventualelor păcate ale invidiei. Are loc, astfel, o recapitulare a parabolele biblice: Facerea cunoaşte două versiuni: una actualizată a Contrafacerii, o variantă maniheistă a actului creator - „Facerea, cu bile albe şi negre”, iar „Cartea lui Iov” îşi adaugă un epilog revendicativ. De altfel, tonalitatea povestirilor evoluează în manieră impertinentă, această „impertinenţă” savant dozată este nota, accentul personal adus în reinterpretarea istoriilor străvechi, apocrife. Poziţia adoptată este cea a conformismului ironic în disocierea pe care o operează Jankélévitch: empatizarea lipsită de cinism, adaptarea la modul de a fi al celorlalţi cu luci­ditatea unei „supraconştiinţe vesele”.


Fabulele lui La Fontaine devin fabule cu final neaşteptat: în Lupul şi câinele, lupul îşi revizuieşte convingerile: „Eu acum sunt liber şi la ce-mi serveşte?”, iar vulpea exersează inutil săritura în înălţime, de dragul convenienţelor şi, când ajunge la struguri (spre disperarea lui Esop şi Fedru, „care se întoarseră cu spatele ca să nu vadă cum li se năruie fabula”), regretă că nu sunt acrii. Uneori, morala nu este didactică, ci poetică: Greierele şi Furnica îşi ignoră nefericirea şi alunecă într-un nesfârşit dans. La fel, Firele de praf, orânduite a fi sfârşitul lucrurilor, capătul existenţei, suportă o estetizare optică: „strălucind în rază ca nenumărate nestemate, dansând un dans fără sfârşit în splendoarea luminii”, recuperând „drumul pierdut spre Paradis”. Captivat de irizaţiile fosforescente ale undelor în crepuscul este şi Narcis şi, astfel, se produce rescrierea mitului - Adevărul despre Narcis - într-o contemplare melancolică este înghiţit de undele admirate. Misterelor refracţiei le cade victimă şi peştele fermecat de o ramură (Peştele şi ramura) – care îşi părăseşte habitatul natural, ca să constate că iluzia dispare, de­montată ştiinţific.


Miturile Platoniciene sunt revizitate (Acvariul, Fiul mereu rătăcitor) şi lumea Peşterii şi-a realităţii aparente întâlneşte doctrina creştină într-o meditaţie neliniştitoare: „oamenii sunt toţi la fel - mărginiţi şi convinşi că ei ştiu mai bine totul, deşi ignoră până şi faptul că dincolo de munţii din preajmă mai există şi alţi oameni. Puţinul pe care îl cunosc le ajunge pe deplin (...). Dacă voi încerca să le arăt şi să le spun lucruri noi, necunoscute de ei, mă vor privi cu neîncredere şi vor spu­ne că străinătăţile mi-au sucit minţile şi că nu mai văd bine realitatea. Dacă, în schimb, tac înseamnă să mă trădez pe mine însumi.” În aceeaşi tonalitate se îns­crie şi utopia din Educaria - ţinutul oamenilor pefect educabili, sortiţi disoluţiei produse de inculcarea perfecţionării morale pe calea  principiilor cris­tice şi socratice şi-a ataraxiei. Epuizarea filozofică este tratată prin recursul la mythos, la poveşti, legende. Reciclarea Şeherezadei este nu numai o ficţiune ludică, ci şi o dovadă a limitelor elusive şi a capacităţii de reinventare a literaturii. Mai mult, puterea poveştilor este atât de mare încât în Schimbare de plan, ele pot „con­tamina“ populaţia extraterestră ce plănuia o invazie, însă forţa lor persuasivă atinge apo­geul în O nouă aventură a lui Don Quichote, unde Cavalerul Tristei Figuri refuză provocarea uriaşului Briareus, pe motiv că acesta nu citise ultimele aventuri ale lui Amadis de Gaula şi-l acuză că-i o „nălucă, un pseudo-Briareus, dintr-o banală turmă de animale. E un loc comun în toate romanele cavalereşti. (...) De fapt, nici scriitorul acela care a scris despre măreţele mele aventuri nu mi-ar îngădui să-mi pierd reputaţia. Aşa că adios!”.


Sub semnul falsei naivităţi şi al ironiei uşor corosive şi maliţioase, Poveştile impertinente şi apocrife emit interogaţii şi problematizează realitatea „de azi” prin  intermediul poveştilor „de ieri”, discursul ironic nu apelează la tropi specifici, ci se extinde la nivelul întregului text, reuşind să transmită revolta, uimirea, încântarea în faţa spectacolului neschimbat al lumii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul