Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mai bine golan decât scriitor de succes

        Felix Nicolau

Într-o sprintenă prefaţă la Hyde Park, volumul Lorenei Lupu (Millenium Press, 2009), Sebastian Corn spunea că acesta ar fi o prelungire în spaţiul real al blogului autoarei. Ceea ce nu este chiar aşa, pentru că sus-numitul blog este una dintre cele mai acide, argotice şi spectaculoase locaţii virtuale.


Hyde Park, aşa cum mărturiseşte şi scriitoarea, este o scriere de graniţă între genuri: epic, liric şi dramatic. Ceea ce nu-i scade deloc poeticitatea. Din contră, i-o sporeşte. Este un exemplu de regizare a posibilelor discursuri care s-ar putea ţine în Speaker’s Corner. Voci, multe voci bine tipizate vin să-şi toarne frustrările, problemele, speranţele... Ca într-o tragedie antică unde cuvintele pun în umbră gesturile. Însă eu, când am luat parte la un recitativ bazat pe substanţa viitoarei cărţi, am avut impresia că văd pe scenă Alice în Ţara Minunilor. Normal, mă înşelam în mare parte...


Într-o epocă a poeziei distopice, ca să preiau formularea antologatorului D.D. Marin, Lorena Lupu are visări utopice, pe care le pune pe seama fetei-pisică: „Intro (Există un loc)/ Al fericirii absolute./ Al libertăţii de opinie,/ Şi al libertăţii de după opinie”. În această viziune, parcul din centrul Londrei devine un locus amoenus în care se produc diverse personaje. Unul ar fi Ce­nuşăreasa: „Ştie careva din voi, se adresă Cenuşăreasa copacilor, de ce lucrurile par mai frumoase/ Din de­părtare?// Copacii nu răspunseră./ Era oricum o întrebare retorică.// - Pentru că nu avem pretenţii de la ele? îndrăzni timid fata-pisică”.


Cartea fiind o încrucişare de genuri şi specii, au loc în ea şi reverberaţii de tragedie greacă. Registrul pendulează între monumental şi derizoriu. Din Lamentaţia unui alergic reiese că „Întregul lui trup era/ un protest organic la adresa vieţii”. Cum ziceam, dramatismul se revarsă în ipohondrie: „Mi-am făcut şi o pagină pe internet./ www.ibegfortime.com”. Pozitiv este că apetitul utopic nu absoarbe şi exaltările ori înmuierile colaterale: „Dragostea de viaţă îi sclipea în fiecare rid.// Îl îmbrăţişă pe alergicul nostru interzis/ - pasămite, se dezobişnuise să fie îmbrăţişat/ De când alergiile/ Îi reduseseră dramatic îmbrăţişabilitatea”.


Intenţia dramatică, adică de a pune în scenă, nu este deloc inocentă. De exemplu, Pirandelli este prelucrat utilitarist, iar oţărârea culturalicească devine decentă prin turnura burlescă: „Ţi-ai ucis tatăl, criminalule!/ -Nu.// Doar autorul./ Vedeţi dumneavoastră, eu sînt doar un biet personaj literar./ Al cărui autor a plasat într-o zi o reclamă pe Internet./ «Vând personaje în următoarea mea carte, o sută de euro bucata»./ Nici măcar nu a avut bunul-simţ să mă vândă pe lire sterline!” (Lamentaţia unui personaj literar).


Interesant este şi că poeta se presupune personaj în propria-i carte prin intermediul imaginilor. La câteva texte survine câte o fotografie alb-negru a ei, prelucrată artistic, mixând peisajul urban cu expresivitatea infinită a chipului feminin. O dată mai mult, cartea devine o scenă feliată în pagini, în care se întâmplă propriu-zis puţine, dar în care se problematizează şi se teatralizează intens.


În ciclul de Rătăciri începe să se rotească bulgărele de zăpadă al sofismelor: „Adevărurilor rostite de parcă ar fi fost minciuni/ Şi minciunilor rostite de parcă ar fi fost adevăruri” (A doua rătăcire). Sofisme pentru asi­gurarea unui solilocviu decent, perfect izolat de multiplicitatea decăzută a arheului emanator. Ca să mă exprim ŕ la Plotin. Şi o condiţie ar fi despărţirea de ureche, ca de o pâlnie care te umple cu dejecţii. În fond, Lorena Lupu este mai aproape decât s-ar crede de anarhismul fracturist. Din care ia doar esenţa, pe care o ambalează în cu totul alte veşminte lexicale, dându-i o nuanţă ludic-scenarizată. Deoarece scriitoarea scuipă urâţenia în faţă doar pe blogul ei, aici înţelegând să rămână totuşi „artistică”: „Pentru că fata-pisică, după cum recunoscuse, se hră­nea doar cu poveşti, cu soare şi cu dragoste” (Primul regret).


Autenticitatea este una retorică, deci livrescă. Spun autenticitatea, pentru că trucurile scriitoriceşti sunt folosite cu intenţie parodică, postmodernă: „Ay, Santa Maria de todos Los Santos!/ Ay, sîn pîrguit al lumii/ invadând noaptea nesăţioasă/ Cu şuvoaie tremurânde/ De lapte argintiu” (Federico). Şi cum parodia reuşită ţine de inteligenţă, ea va fi de găsit şi în Necrofanul, unde se face distincţia între necrofil, necrofag, necrolog, necromant şi necrofan. Şi cum inteligenţa înseamnă detaşare+răcoare, dezimplicare după o megaimplicare anterioară, ea taie din rădăcină sentimentalismele şi pros­ternările: „«Mai multă lumină» cerea Goethe./ Semn că ai lui începuseră deja cu economiile”.


Iată de ce merită citită o asemenea carte – pentru experimentalismul ei spectaculos, nu arid ca al altora. Precum şi pentru sensibilitatea ei drapată în haine de golan.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul