Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe cine reprezintă arhitectul?

        Bogdan Ghiu

Atunci când am fost invitat, în calitate de colaborator aproape constant al revistei Arhitext Design, să particip la un dosar cu tema „Arhitecturi negociate”, în primele secunde, ba chiar minute, am avut impresia că nu înţeleg bine. Trebuie să mărturisesc că această nelămurire nu s-a spulberat cu totul nici în momentul de faţă, acela al scrierii, al trecerii pe hârtie, de fapt al trecerii unei negocieri oralcolective, fluent-aeriene, prin mediul mult mai vâscos al materializării scriptic-solitare. Chiar dacă între timp, în cadrul obişnuitelor, deja, mese rotunde pe care le organizează revista Arhitext Design sub titlulatura „5 o’clock”, am avut, deci, ocazia să negociem între înţelesurile date şi cele pe care ar trebui să le redăm negocierii în arhitectură/arhitecturii ca negociere, nelămurirea mea primă persistă.


Nedumerirea pe care continuă s-o provoace, pentru mine, acest titlu, această temă ar putea fi exprimată prin următoarea întrebare deloc retorică: nu este arhitectura negocierea prin excelenţă, o negociere totală, generalizată, purtată nu doar între agenţi umani, ca în afaceri sau ca în diplomaţie, ci, în primul rând, poate, cu agenţi non-umani?
De ce, atunci, tocmai această temă? Se plâng cumva arhitecţii că negociază, că au de negociat prea mult? Sau, dimpotrivă, că au ajuns să negocieze prea puţin, insuficient, sau nu cum trebuie şi cu cine ar trebui? Că arhitecturile lor nu (mai) sunt atât de nego­ciate, şi cantitativ, şi calitativ, cât ar trebui? Că, de fapt, în arhitectură nu se mai negociază, că arhitectura contemporană e sub-negociată, deci alterată în însăşi esenţa ei de diplomaţie totală, generalizată, cu umanii şi non-umanii, cu animatele şi, mai ales, cu inanimatele?


Arhitectura e, în primul rând şi în mod natural, deci de la sine înţeles, în mod implicit, negociere. O arhitectură sub-negociată, de-negociată încetează să mai fie cu adevărat arhitectură, devenind altceva, pur decor, pură decoraţie.


Şi-a pierdut arhitectura spiritul nogociator, esenţa negociativă, latura implicit şi intens politică devenind negoţ şi atât? Aşa se pare, din moment ce întrebarea începe să se pună, de către arhitecţii înşişi.


De fiecare dată, în cel mai mic act al ei, arhitectura negociază cu lumea, negociază o lume. Niciun act al arhitecturii nu este, de fapt, mic. Orice act, orice acţiune, orice operaţiune şi orice operare (nu doar operă) arhitecturală este una ontologic totală, face să existe o lume întotdeauna în condiţiile unei lumi esenţialmente preexistente. Adevărata arhitectură nu este niciodată, nu-şi poate permite, etic, să fie creaţie ex nihilo, ci consolidare a lumii prin „injecţii” de lume, de substanţă, de trăinicie. Orice act arhitectural consolidează ontologic lumea, refăcând nuclee de lume.


Arhitectura ca politică


Pentru a vedea cum (mai) stă treaba în ceea ce priveşte acest aspect esenţial, dar care nu mai pare de la sine înţeles, al arhitecturii ca negociere, ca politică ge­neralizată, cu oamenii, dar şi între oameni şi pământ, materiale, aer, ape, istorie şi geografie, ar trebui puse câteva întrebări.


Se mai negociază în arhitectură? Mai negociază ceva arhitecţii?
Cine negociază şi ce se negociază, în momentul de faţă, în/ca arhitectură?
Până unde se negociază?
Când încetează o negociere în arhitectură?
Ce e ne-negociabil, de fapt şi de drept? Altfel spus, cine stabileşte pragul non-negociabilităţii? Cine spune: până aici?
Sau, altă „traducere” a aceleiaşi întrebări: ce nu se negociază şi ce nu ar trebui să se negocieze?
Şi, în sfârşit (deocamdată), cine conduce negocierile arhitecturii?
Arhitectul consolidează lumea deja existentă prin aducerea la fiinţă de noi entităţi iradiante, creatoare de spaţiu, de spaţii: susţine, reface prin creaţie, prin nou, umple golurile care ameninţă tot timpul să se caşte, ca rupturi, în ţesătura existentului, cu spaţii. Spaţiul e antigolul, antiruptura prin excelenţă, tocmai pentru că se constituie din relaţii şi constituie relaţii.
 
În această calitate a lui, arhitectul nu-şi poate permite să fie doar un simplu executant de lux, un simplu contractant creativ, conform modelului juridic liberal. Mediator între ne-fiinţă şi fiinţă şi între deja-fiinţă şi reînfiinţare, constructor, prin nuclee generatoare de spaţii, de poduri, arhitectul este cel care ar trebui să conducă negocierile, stabilind, în primul rând, lista negociabilelor şi pe cea a ne-negociabilelor şi (re)constituind, în felul acesta, arhitectura ca politică, ca ac­ţiu­ne (re-)creatoare de lumi prin crearea de spaţii socializante, de colective totale, între umani şi non-umani.


Se pare însă că arhitecţii nu-şi mai negociază nici măcar preţul! Că nu-şi mai ştiu nici propriul preţ, nici, inevitabil, preţul pe care, prin uitarea lor, cu toţii îl plătim pentru această uitare.


În general vorbind, arhitectura ar trebui să recupereze şi să refacă sensurile proprii ale tuturor metaforelor arhitecturale cu care se împopoţonează, pentru a căpăta prestigiu, diverse alte profesiuni. În primul rând, aceea de om politic sau de diplomat, de negociator, despre care încă se mai spune că ar fi, atunci când, tot mai rar, face, construieşte ceva (istorie), arhitectul unei păci, al unei împăcări.


Arhitectul e pacificator: umple golurile, repară rupturile cu spaţii.


În colectivele de negociere a viitoarele fiinţări colective restauratoare de lume în care, din câte se pare, nu se mai negociază nimic, arhitecţii ar trebui să se intereseze de totul: de context, din ce proiecte şi din ce planuri de lume şi de societate vor face parte lucrărilor lor, la ce planuri şi proiecte de dominaţie, de consolidare sau de distrugere a socialităţii participă şi cu ce rol, cine comandă, de unde vin banii. De tot ar trebui să se intereseze arhitecţii, totul ar trebui să fie supus, de către ei, prin întrebările lor, negocierii. Iar aceasta nu este o pretenţie absurdă. Ceea ce o justifică şi, enorm, o debordează întotdeauna din start, din principiu, este tocmai faptul că orice intervenţie arhitecturală este totală, vizează între­gul: refacerea, reunificarea Cosmosului.


Arhitectul ca ambasador de război. Al războiului
Arhitecţii ar trebui să reprezinte societatea, în întregul ei. Să cunoască şi să pună întrebările noastre, să negocieze în numele societăţii ca ansamblu, ca spaţiu al socialităţii, ca spaţiere a ei (socialitatea „făcând” societate).


Din cine se compun, azi, şi din cine ar trebui să se compună colectivele de negociere? Şi, în primul rând, există astfel de colective, în care arhitectul n-ar avea cum să reprezinte altceva decât societatea ca ansamblu absent şi neunificabil, irealizabil, ca atare, decât tocmai prin acte, prin acţiuni de arhitectură? Pe lângă clientul-comanditar, care însă nu-şi comandă doar arhitectură de interior, o baie sau un tablou, pe mine, beneficiarul pu­blic, pe mine, publicul, beneficiarul operei publice care este orice operă, orice operaţie de arhitectură, cine mă reprezintă? Nu, de drept, tocmai arhitectul?


Arhitectura este dublu creatoare de colective extinse: colective de creaţie şi de decizie şi oraşe (spaţii urbane) - colective de viaţă.


Formele sunt precare. Negocierea formelor, în schimb, ar trebui să fie continuă, permanentă. Pentru că formele arhitecturale sunt forme, dacă nu de societate, atunci de socialitate.    


Situaţia, din câte se pare, este una de război rece. De conflict stins. Care ar trebui reaprins.


Pentru a reajunge nu numai să negocieze, ci să conducă negocierile, pentru a redeveni, altfel spus, politică, politică publică, smulgându-se de sub imperativul fals unic al economicului, arhitectura trebuie să repornească războiul întrebărilor, în numele publicului.


Pentru a ajunge să negocieze pacea, arhitectura trebuie să redeclanşeze războiul.
Pentru a ajunge la negocieri, arhitectura trebuie să treacă prin tratative şi tratate de pace în urma unui război purtat în numele societăţii ca ansamblu, al socialităţii ca relaţie arhitecturală de temelie.


Pentru a redeveni (dacă a fost vreodată) intratabilă (capabilă să pornească războiul social al negocierilor, al refacerii negociabilităţii sociale totale), arhitectura trebuie să se trateze, să se lase tratată.


A devenit, prin mărginire comodă, prin închiderea între pereţii de beton, de cazemată, de buncăr ai propriei meserii, între care s-a baricadat, aproape iresponsabilă. Sau insuficient responsabilă. Adică bolnavă de suficienţă.


Din negociator în numele societăţii ca beneficiar întotdeauna absent, nereprezentat, arhitectura a devenit, mai degrabă, complice la abuzarea economică, monumental-estetizantă, a societăţii, a spaţiului public ca spaţiu de socialitate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul