Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe cine reprezintă arhitectul?

        Bogdan Ghiu

Atunci cānd am fost invitat, īn calitate de colaborator aproape constant al revistei Arhitext Design, să particip la un dosar cu tema „Arhitecturi negociate”, īn primele secunde, ba chiar minute, am avut impresia că nu īnţeleg bine. Trebuie să mărturisesc că această nelămurire nu s-a spulberat cu totul nici īn momentul de faţă, acela al scrierii, al trecerii pe hārtie, de fapt al trecerii unei negocieri oralcolective, fluent-aeriene, prin mediul mult mai vāscos al materializării scriptic-solitare. Chiar dacă īntre timp, īn cadrul obişnuitelor, deja, mese rotunde pe care le organizează revista Arhitext Design sub titlulatura „5 o’clock”, am avut, deci, ocazia să negociem īntre īnţelesurile date şi cele pe care ar trebui să le redăm negocierii īn arhitectură/arhitecturii ca negociere, nelămurirea mea primă persistă.


Nedumerirea pe care continuă s-o provoace, pentru mine, acest titlu, această temă ar putea fi exprimată prin următoarea īntrebare deloc retorică: nu este arhitectura negocierea prin excelenţă, o negociere totală, generalizată, purtată nu doar īntre agenţi umani, ca īn afaceri sau ca īn diplomaţie, ci, īn primul rānd, poate, cu agenţi non-umani?
De ce, atunci, tocmai această temă? Se plāng cumva arhitecţii că negociază, că au de negociat prea mult? Sau, dimpotrivă, că au ajuns să negocieze prea puţin, insuficient, sau nu cum trebuie şi cu cine ar trebui? Că arhitecturile lor nu (mai) sunt atāt de nego­ciate, şi cantitativ, şi calitativ, cāt ar trebui? Că, de fapt, īn arhitectură nu se mai negociază, că arhitectura contemporană e sub-negociată, deci alterată īn īnsăşi esenţa ei de diplomaţie totală, generalizată, cu umanii şi non-umanii, cu animatele şi, mai ales, cu inanimatele?


Arhitectura e, īn primul rānd şi īn mod natural, deci de la sine īnţeles, īn mod implicit, negociere. O arhitectură sub-negociată, de-negociată īncetează să mai fie cu adevărat arhitectură, devenind altceva, pur decor, pură decoraţie.


Şi-a pierdut arhitectura spiritul nogociator, esenţa negociativă, latura implicit şi intens politică devenind negoţ şi atāt? Aşa se pare, din moment ce īntrebarea īncepe să se pună, de către arhitecţii īnşişi.


De fiecare dată, īn cel mai mic act al ei, arhitectura negociază cu lumea, negociază o lume. Niciun act al arhitecturii nu este, de fapt, mic. Orice act, orice acţiune, orice operaţiune şi orice operare (nu doar operă) arhitecturală este una ontologic totală, face să existe o lume īntotdeauna īn condiţiile unei lumi esenţialmente preexistente. Adevărata arhitectură nu este niciodată, nu-şi poate permite, etic, să fie creaţie ex nihilo, ci consolidare a lumii prin „injecţii” de lume, de substanţă, de trăinicie. Orice act arhitectural consolidează ontologic lumea, refăcānd nuclee de lume.


Arhitectura ca politică


Pentru a vedea cum (mai) stă treaba īn ceea ce priveşte acest aspect esenţial, dar care nu mai pare de la sine īnţeles, al arhitecturii ca negociere, ca politică ge­neralizată, cu oamenii, dar şi īntre oameni şi pămānt, materiale, aer, ape, istorie şi geografie, ar trebui puse cāteva īntrebări.


Se mai negociază īn arhitectură? Mai negociază ceva arhitecţii?
Cine negociază şi ce se negociază, īn momentul de faţă, īn/ca arhitectură?
Pānă unde se negociază?
Cānd īncetează o negociere īn arhitectură?
Ce e ne-negociabil, de fapt şi de drept? Altfel spus, cine stabileşte pragul non-negociabilităţii? Cine spune: pānă aici?
Sau, alt㠄traducere” a aceleiaşi īntrebări: ce nu se negociază şi ce nu ar trebui să se negocieze?
Şi, īn sfārşit (deocamdată), cine conduce negocierile arhitecturii?
Arhitectul consolidează lumea deja existentă prin aducerea la fiinţă de noi entităţi iradiante, creatoare de spaţiu, de spaţii: susţine, reface prin creaţie, prin nou, umple golurile care ameninţă tot timpul să se caşte, ca rupturi, īn ţesătura existentului, cu spaţii. Spaţiul e antigolul, antiruptura prin excelenţă, tocmai pentru că se constituie din relaţii şi constituie relaţii.
 
Īn această calitate a lui, arhitectul nu-şi poate permite să fie doar un simplu executant de lux, un simplu contractant creativ, conform modelului juridic liberal. Mediator īntre ne-fiinţă şi fiinţă şi īntre deja-fiinţă şi reīnfiinţare, constructor, prin nuclee generatoare de spaţii, de poduri, arhitectul este cel care ar trebui să conducă negocierile, stabilind, īn primul rānd, lista negociabilelor şi pe cea a ne-negociabilelor şi (re)constituind, īn felul acesta, arhitectura ca politică, ca ac­ţiu­ne (re-)creatoare de lumi prin crearea de spaţii socializante, de colective totale, īntre umani şi non-umani.


Se pare īnsă că arhitecţii nu-şi mai negociază nici măcar preţul! Că nu-şi mai ştiu nici propriul preţ, nici, inevitabil, preţul pe care, prin uitarea lor, cu toţii īl plătim pentru această uitare.


Īn general vorbind, arhitectura ar trebui să recupereze şi să refacă sensurile proprii ale tuturor metaforelor arhitecturale cu care se īmpopoţonează, pentru a căpăta prestigiu, diverse alte profesiuni. Īn primul rānd, aceea de om politic sau de diplomat, de negociator, despre care īncă se mai spune că ar fi, atunci cānd, tot mai rar, face, construieşte ceva (istorie), arhitectul unei păci, al unei īmpăcări.


Arhitectul e pacificator: umple golurile, repară rupturile cu spaţii.


Īn colectivele de negociere a viitoarele fiinţări colective restauratoare de lume īn care, din cāte se pare, nu se mai negociază nimic, arhitecţii ar trebui să se intereseze de totul: de context, din ce proiecte şi din ce planuri de lume şi de societate vor face parte lucrărilor lor, la ce planuri şi proiecte de dominaţie, de consolidare sau de distrugere a socialităţii participă şi cu ce rol, cine comandă, de unde vin banii. De tot ar trebui să se intereseze arhitecţii, totul ar trebui să fie supus, de către ei, prin īntrebările lor, negocierii. Iar aceasta nu este o pretenţie absurdă. Ceea ce o justifică şi, enorm, o debordează īntotdeauna din start, din principiu, este tocmai faptul că orice intervenţie arhitecturală este totală, vizează īntre­gul: refacerea, reunificarea Cosmosului.


Arhitectul ca ambasador de război. Al războiului
Arhitecţii ar trebui să reprezinte societatea, īn īntregul ei. Să cunoască şi să pună īntrebările noastre, să negocieze īn numele societăţii ca ansamblu, ca spaţiu al socialităţii, ca spaţiere a ei (socialitatea „făcānd” societate).


Din cine se compun, azi, şi din cine ar trebui să se compună colectivele de negociere? Şi, īn primul rānd, există astfel de colective, īn care arhitectul n-ar avea cum să reprezinte altceva decāt societatea ca ansamblu absent şi neunificabil, irealizabil, ca atare, decāt tocmai prin acte, prin acţiuni de arhitectură? Pe lāngă clientul-comanditar, care īnsă nu-şi comandă doar arhitectură de interior, o baie sau un tablou, pe mine, beneficiarul pu­blic, pe mine, publicul, beneficiarul operei publice care este orice operă, orice operaţie de arhitectură, cine mă reprezintă? Nu, de drept, tocmai arhitectul?


Arhitectura este dublu creatoare de colective extinse: colective de creaţie şi de decizie şi oraşe (spaţii urbane) - colective de viaţă.


Formele sunt precare. Negocierea formelor, īn schimb, ar trebui să fie continuă, permanentă. Pentru că formele arhitecturale sunt forme, dacă nu de societate, atunci de socialitate.    


Situaţia, din cāte se pare, este una de război rece. De conflict stins. Care ar trebui reaprins.


Pentru a reajunge nu numai să negocieze, ci să conducă negocierile, pentru a redeveni, altfel spus, politică, politică publică, smulgāndu-se de sub imperativul fals unic al economicului, arhitectura trebuie să repornească războiul īntrebărilor, īn numele publicului.


Pentru a ajunge să negocieze pacea, arhitectura trebuie să redeclanşeze războiul.
Pentru a ajunge la negocieri, arhitectura trebuie să treacă prin tratative şi tratate de pace īn urma unui război purtat īn numele societăţii ca ansamblu, al socialităţii ca relaţie arhitecturală de temelie.


Pentru a redeveni (dacă a fost vreodată) intratabilă (capabilă să pornească războiul social al negocierilor, al refacerii negociabilităţii sociale totale), arhitectura trebuie să se trateze, să se lase tratată.


A devenit, prin mărginire comodă, prin īnchiderea īntre pereţii de beton, de cazemată, de buncăr ai propriei meserii, īntre care s-a baricadat, aproape iresponsabilă. Sau insuficient responsabilă. Adică bolnavă de suficienţă.


Din negociator īn numele societăţii ca beneficiar īntotdeauna absent, nereprezentat, arhitectura a devenit, mai degrabă, complice la abuzarea economică, monumental-estetizantă, a societăţii, a spaţiului public ca spaţiu de socialitate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul