Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Îngerul de maine

        Constantin Stan

O vreme şi Zinei îi plăcuse la „Tunel“. Era în ultimul an la actorie, spera că va depăşi rolurile de subretă în care era mereu distribuită, iar succesul pe care-l avusese tânărul Petrache, aspirant la gloria unui Tonitza, cu un portret al ei, la vernisajul expoziţiei sale, e-adevărat într-o galerie cam obscură, poate o făcuse să vadă cu ochi mai blânzi ceea ce peste ani avea să numească „adunătura de rataţi de care te-ai înconjurat”, „beţivi care mai mult vorbesc decât produc”, „ziarişti scormonitori în pleava societăţii, atârnaţi de faima unui ţigan analfabet”. Viaţa lui Serafim era previzibilă, aşa că Zina nu aştepta să fie invitată ori să i se fixeze o anume oră spre a se vedea la „Tunel”. Lui toată lumea îi ştia programul şi mai ales cele două-trei locuri în care putea fi găsit: până spre prânz era acasă, lenevind în pat, înconjurat de patru-cinci cărţi - nu putea să citească una de la un capăt la altul, citea zece-douăzeci de pagini din una, lua alta, apoi încă una şi tot aşa -, câteva ceasuri la prânz era la Capşa, în drum spre sau de la redacţie. Doar dinspre prânz până spre lăsarea nopţii nimeni nu l-ar fi găsit, pentru că nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia unde dispare. Iar seara şi nopţile era la „Tunel” sau la Socol în Ferentari. La cârciuma din mahala se ducea însă târziu după miezul nopţii, aşa că Zina ştia că în jur de zece-unsprezece îl afla aici. Venea de la teatru de obicei. Când nu juca - şi asta se întâmpla destul de des -, fie se uita cu nesaţ la aceeaşi piesă de teatru jucată de colegii ei, fie făcea un tur al sălilor. Era înnebunită după teatru: pupilele i se dilatau, intra în transă şi tot corpul îi devenea rigid, înţepenit în scaun, minute bune după încheierea spectacolului gura îi rămânea încleştată. Serafim o însoţise la câteva premiere şi-apoi renunţase: se simţea inutil, iar uneori chiar penibil, mai ales când, după ce starea cataleptică, în care ea se scufunda urmărind spectacolul, trecea, se ducea val-vârtej la cabinele actorilor spre a-i îmbrăţişa (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând de emoţie. Serafim nu ştia ce face Zina în restul timpului. Îi evitase elegant lumea, cunoştea doar câteva amice şi câţiva colegi, cu care Zina îi făcuse cunoştinţă în diverse împrejurări, dar pe care el îi uita aproape imediat. Nu şi-o imagina niciodată la şcoala de actorie, la ieşirile în oraş sau în afara oraşului cu grupul, ştia foarte vag pe unde stă şi mai nimic despre ai ei. Părea că ia act de ea numai când era lângă el, dar mai ales în acele minute ce treceau de la intrarea ei în local până când ajungea la masa lui: nu se îmbrăca altfel decât celelalte femei, era mereu în ton cu ce se poartă, dar alegea un mic accesoriu care să ducă la extravagant, iar întreaga ei prezenţă emana senzualitatea damelor întreţinute şi o inocenţă de studentă ce face mari eforturi băneşti spre a fi bine îmbrăcată. Nu mergea, ci părea că pluteşte prin fumul „Tunelului”, cu ochii fixaţi pe Serafim. În acele clipe lungi, sau lungite în subconştient de ea însăşi, ale drumului până la masa lui, rumoarea localului se estompa, toate privirile aţintindu-se asupra ei. Nu o priveau - îi adulmecau mirosurile trupului tânăr care reuşea ca orice parfum să renunţe la aroma originală şi să ia mireasma ei. Orice parfum mirosea a Zina, observase Serafim, adică un amestec răcoros şi greu, în acelaşi timp, dulceag fără a fi greţos, ameţitor printr-o promisiune pe care nu puteai să o defineşti. Se ştia privită şi ştia că nimic nu-i excită pe bărbaţi mai tare decât o femeie care îşi arată iubirea pentru un alt bărbat: părea că-l soarbe din ochi pe Serafim, că trăieşte numai pentru şi prin el, că duce către el cercul de lumină în care este cuprinsă spre a-l include şi pe el, numai şi numai pe el. Îl săruta, discret şi evident, pe tâmplă, apăsându-i în acelaşi timp umărul cu mână dreaptă, spre a nu-l lăsa să se ridice: detesta să-i fie sărutată mâna, după cum îi displăceau îmbrăţişările, sărutările sau alte forme de manifestare a iubirii - dinspre partea lui Serafim - în public. Aerul lui absent îi făcea bine - în această relaţie, în această iubire, în acest amor, să se ştie că ea deţine controlul.


La început, Zina avusese o poftă nebună de mâncare, adulmecând mirosurile de grătar precum felinele vânatul, iarna. În fapt, mâncăm exact aşa cum suntem, îşi spusese Serafim - leneşi, hulpavi, lacomi, pofticioşi, timizi, lingavi, ascunşi, laşi, interiorizaţi. Era una din plăcerile lui - ca peste ziarul pe care îl ţinea în faţa ochilor să urmărească felul în care mănâncă oamenii din jur. Afla totul despre ei, cum sunt ca oameni în general, dar şi ce-i macină în acel moment, nu numai decât după ce şi cât comandau, cât mai ales după modul în care mâncau. Iar Zina era o mică sălbăti­ciune: nu mânca, devora, mereu aceeaşi şi aceeaşi friptură de vită, aproape în sânge, concentrată minute bune numai şi numai asupra bucăţii de carne de pe talger. Părea atunci că aşa şi trăieşte: devorând tot ceea ce-i ieşea în cale cu o poftă nefirească. „Somnul mă oboseşte” erau cuvintele - deviza - care o exprimau cel mai bine.


Nici acum nu avea stare, agitată în jurul celor doi. Faptul că nu era băgată în seamă o excita şi mai mult. Bosumflată, îi smulse ziarul din mână. Pe prima pagină, în chenar de doliu, era un articol al lui Serafim: „Ne-a mai murit o legendă”.


Se aşeză timid pe unul din scaunele libere din rama de metrou, cercetând cu ochii minţii curioşi traseele, apoi simţi cuplul de tineri din faţa sa. Îi ştia: fără vârstă, înecaţi în ceaţa unor griji ce nu se întrupau în cuvinte. Doi adolescenţi - sau doi tineri ce îşi vor purta neîmplinirea asta a vârstei până târziu - ce mai mult se acceptă unul pe altul, se sprijină unul pe altul ca via pe arac şi aracul pe vie, oameni nici frumoşi, nici urâţi, nici prea deştepţi, dar nici atât de proşti încât să nu-şi dea seama că sunt întruchiparea aproape perfectă a banalului. La fel, perechea de cerşetori, amestec de milă şi dizgraţie: bătrânul jerpelit cu cobza, cu o pălărie jegoasă şi ruptă, cu pantalonii franjuraţi de caldarâm, fetiţa cu o rochie fără culori de atâta purtat, susţinând vioara ca pe o povară de necuprins. Ceilalţi - pricăjiţii, nenorociţii vieţii, gri, apatici, cu privirile albe, inexpresive, ducându-se la serviciu sau venind de la serviciu, mişcându-se de parcă-ar fi fost de sticlă, atenţi să nu se spargă şi să facă zgomot.


Cercetă ziarul, primul care-i căzuse în mână de pe taraba din gura metroului, şi începu parcă să-şi amintească, aproape fără nici un interes, articolul înscris în chenar negru pe prima pagină: „Ne-a murit o legendă”.


Îi dăduse întâi numele. I-l fixase adică, scriindu-i-l ca şi cum, dintotdeauna, fărâma de om, aciuată în crâşma lui Socol din Ferentari, şi l-ar fi purtat ca pe o podoabă.


Se prelingea pe lângă mese, o umbră pe care nici câinii nu o lătrau. Atât de costeliv şi de puţin înălţat deasupra pământului era, încât nici măcar o fărâmă nu era. Era mai mic: o fărâmiţă. Un „ce” aproape de nebăgat în seamă dintr-un alt „ce” abia întrevăzut. Fiecare îl striga după cum credea de cuviinţă: Goguţă era pentru cei care beau baterii de vin şi mâncau spre dimineaţă, înainte de a pleca spre prăvălii, ciorba de burtă, Ciripel era pentru fraţii Pechită, zişii Cap şi Crap, îndeosebi atunci când în crâşmă se punea de-o cafteală - puteai observa asta şi după graba cu care Nicuşor al lui Socol strângea sifoanele de la mese, Băpuţă, chiar aşa, legate cele două cuvinte, pentru că niciodată baragladinele lui nu le despărţeau ca un însemn al alintului. Iar pentru el - Fărâmiţă. Chiar dacă îl scrisese - şi apoi după scrisul său toată lumea avea să-l cunoască drept Fărâmiţă -, nu-i spunea niciodată aşa. De altfel, nu-i zicea în niciun fel, evitând orice apelativ când erau faţă în faţă.


„Sile, Sile al lui Nelu Pantof, a umblat toată viaţa desculţ, fie vară, fie iarnă, şi spunea tuturor că o să trăiască o sută unu ani pentru că a simţit mereu pământul sub picioare şi nu a călcat pe tălpi de câine mort.” Îl luase repede ţiganul, fără să-l întrebe de ce-l caută şi de ce vrea să stea de vorbă cu el, dar răspunzând parcă deja primei sale nedumeriri, cea legată de picioarele sale fără încălţări. Curioşi, părea să-i mai spună ţiganul, pe toate cărările, mai rar vreunul care să te întrebe ceva fără să-şi însoţească asta cu un dupac, cu o palmă zdravănă pe după ceafă, prieteneşte - ca de la unul mare la altul mic şi fericit că cineva-l aşază în rândul lumii cu o simplă întrebare. Serafim îl întreba foarte rar câte ceva.


Nopţi de-a rândul, ţiganul bântuia cârciuma fără să-l bage în seamă, lăsându-l în plata Domnului şi a bateriei de vin - carafa de vin, două sifoane şi restul, până la ziuă, cafele era tot ce consuma într-o seară Serafim. Şi ceilalţi îi respectau tabieturile ale încă unuia care nu are somn, călărind nopţile mahalalelor aşa cum alţii călăresc fetele din Crucea de Piatră; fără nici o vorbă, fără încrâncenare sau patimă, văzându-şi de-ale lor. Jumătate de singurătăţi călare pe altă jumătate de singurătăţi. Nu era unul apucat, un pervers ce caută dincolo de bariere luciri în secărică, barbut sau fuste de ţigănci (cu cât mai vulgare, cu atât mai bune). Erau şi d-ăştia şi încă destui. Cioroii se uitau urât, dar nu îndrăzneau să se lege de ei. Îi lăsau în plata Domnului, căzuţi pe scaun şi cu ochii goliţi de viaţă, de parcă secărica băută în duşmănie i-ar fi stors de viaţă, morţi vii, într-o lume somnambulă. Nici când deveneau agresivi cu pirandele din jur, zicându-le măscări, „face-ţi-aş şi drege-ţi-aş, uite-aşa”, şi mai şi arătau ce le-ar face ei după ce le-ar pune fustele în cap, nu reacţionau: ştiau că femeile lor se pot apăra şi singure şi mulţi au simţit asta, dar târziu, acasă, când, mahmuri, şi-au văzut braţele dungate în vânătăi şi fruntea înflorită de cucuie. Şi, fără să caute pricini de vorbe cu orice preţ, Serafim aflase tot felul de poveşti ciudate, pentru că, din când în când, câte-o fantomă a nopţii răsărea în cârciumă, cu şal alb de mătase, cu obrazul subţire de ghiftuit cu mâncăruri alese şi întreţinut cu apă de colonie adusă direct de la Paris, cu privirea aproape pierdută de parcă abia ar fi luat morfină. Se făcea atunci linişte, adică în fapt zgomotul salonului era învelit în straturi de bumbac, rămânând undeva în fundalul lumii şi al vieţii lor. Se încropeau vorbe rapide din care se ţesea povestea. Cel mai stilat dintre toate aceste păsări de noapte avea şi povestea cea mai stranie. Doctorul fusese client asiduu, de fiecare noapte, al bordelurilor din Crucea de piatră, unde nu se mulţumea cu o singură fată, lua cu el într-o cameră două-trei, pe care le plătea ge­neros. Se tăiau între ele cuvintele despre ce s-ar fi întâmplat acolo. Unii ziceau că e priapic şi fetele munceau, pe rând, să-l satisfacă, să-l aducă în acea stare care pe toţi bărbaţii îi umileşte sau le produce mai mari sau mai mici frustrări, când bărbăţia zace în adormire şi nimic nu pare a o mai aduce la viaţă, dar care pentru el ar fi fost o izbăvire. Alţii spuneau că oricât s-ar strădui fetele, nimic nu-l poate scoate din starea de somnolenţă în care se afundă imediat ce ele se dezbracă şi de cele câteva hăinuţe, nu multe, cu care stau de obicei în salon. În lumea lui, se dădea ca sigur că domnul doctor nu se atinsese de juna lui soţie vreme îndelungată după nuntă până când într-o noapte nu-i spusese adevărul: nu se putea excita dacă nu o plătea. Se pare că nevasta nu avusese nimic împotriva acestui fel ciudat de a-şi stimula bărbatul, numai că mărise tariful cu fiecare noapte, cu fiecare săptămână, cu fiecare lună, până când doctorul nu mai putuse face faţă. Cu banii, evident. Sărăcise şi bântuia din nou pe lângă casele fetelor din Cruce sau prin cârciumile mahalalelor, timid ca orice scăpătat, hulpav şi fricos ca un câine care dă târcoale, schelălăind, pe lângă perechea îmbârligată.


Serafim era şi el doar încă unul fără de casă, căruia îi colindă strigoii zilelor prin somn. Stau agăţaţi asemenea liliecilor cu capul în jos de perdelele unsuroase, de tavanul galben-tabacic întreaga zi, pentru a-şi fâlfâi amintirea aripilor de cum se lasă noaptea. E greu să coabitezi cu propria-ţi stafie. O închizi în cameră pentru ca, în disperarea ei, să se bată cu capul de oglinzi, iar tu te prelingi prin arşiţa nopţii, spre Socol.


Se trântea pe scaun. Fărămiţă îşi umplea paharul cu sifon şi-şi continua povestea de acum trei-patru seri de parcă şi el, şi Serafim numai la asta se gândiseră de când nu se văzuseră. „Nici uşa nu o închideau. ’Cea Burtă: bă, dacă ăsta vrea, iese şi pe gaura cheii, ’r-ar al dracu de ţipar. Mă găsea pă unde nu voia el să mă afle. Bântuiam nopţile că nu aveam somn şi duceam pe la băieţi de la unii chiştoace la schimb cu zaruri din turtoi, de la alţii vorbe pentru alte vorbe. Nicăieri, coane, nu se poartă mai multe vorbe ca la mititica. Zici c-au înnebunit cu toţii. Căram la d-astea - şi de bune şi de rele - de mi se cocoşase spinarea. Se făceau şi se desfăceau ponturi pentru când se liberau, pleca vreunul şi era încărcat ca măgarul cu desagi de vorbe pentru ăi bătrâni, pentru Mării, Safte şi Vetuţe, pentru frati-miu ăl mare că-i iau gâtu’ când oi ieşi c-am auzit că trăieşte cu a mea. Ce să-ţi spun, oameni amărâţi, şi ăi de erau vieţaşi se pomeneau că zic: că când oi fi io afară. Săracul de el, ce era să mai facă, zicea aşa poate să-şi facă coraj! Ce, nu ştia el că de-acolo nu mai iese decât cu picerele-nainte?!”


Gestul din cap, după ce-şi punea acordeonul în spate, şi trapul mărunt fără nici o vorbă - ăsta era semnalul de plecare. Nu ştia unde vor ajunge. Fărâmiţă nu-l dusese vreodată de două ori în acelaşi loc. Sub podul de la Lemaître coborâseră doar cinci minute şi el abia ghicise în întuneric ceva viaţă. Auzise schimburile înăbuşite de replici dintre ţigan şi-o femeie, apoi, doar clipocitul murdar al Dâmboviţei, iarăşi vorba lui Fărâmiţă: „zi, fa”. Pe pod, în dreptul unei lămpi chioare, ţiganul îi întorsese spatele şi dispăruse în povestea nopţii, neauzit ca şarpele-n apă. Nicăieri nu-l prezenta. Nu catadixea să dea vreo explicaţie. Într-o casă aprinsese singur lampa, îmboldise o ţigancă cu ghearele, ciupind-o de fund, haide, fa, scoală de pune masa. Şi aia se sculase fără nici o vorbă, luase de pe plită un ceaun şi din cuptor o tigaie, le pusese pe masă fără să-i bage în seamă. Dintr-un ştergar dezveli nişte mămăligă. Din fundul buzunarelor, ţiganul scoase o litră de secărică. Bău întâi el, şterse gura sticlei cu mâneca şi, după ce şi el luă o gură, din politeţe şi binecuvântând semiîntunericul care-i ascunsese strâmbătura, îi făcu semn să o dea mai departe ţigăncii. Cu gesturi molatece - surprinzător, ţiganca întâi îşi făcu semnul crucii -, ea bău prelung, repetă gestul, scoase din buzunarul şorţului un dop, îl înfundă în gâtul sticlei şi o puse, grijulie, la capătul patului. Pe un maidan, ţiganul se trântise cu faţa în sus, pusese acordeonul lângă el şi aproape imediat îl auzise cum sforăie mititel. Convins că nu are cum să adoarmă, se întinsese şi el pe troscotul dulce înţepător şi se trezise în fumuriul dimineţii singur, halucinant de singur şi de neştiutor.


Învârtise ziarul pe toate părţile, citind, cu voce joasă, ca unul nedeprins cu o aşa trudă, vreme de-un ceas, cele 80-90 de rânduri. Se oprea, părând că se gândeşte la ceva, şi se apleca din nou asupra textului. După ce termină, îl împături cu grijă şi-l puse în buzunarul de la piept. Plecă pe la mese, tras către pământ de greutatea acordeonului, îşi făcu turul cu melodiile sale care plăceau cel mai mult aici. Când reveni, Sile al lui Nelu Pantof devenise Fărâmiţă. Serafim îl urmărise cu atenţie şi observase că ţiganul nu vorbise cu nimeni, nu arătase nimănui ziarul, aşa încât nu a ştiut niciodată - şi degeaba caută azi - cum titlul articolului său se lipise de buzele lor, de făptura ţiganului o dată pentru totdeauna. Atunci se născuse Fărâmiţă, sărind din paginile „Evenimentului” direct în crâşma lui Socol, dându-i târcoale o vreme nu din teamă, ci pentru a-şi găsi locul cel mai bun, fără ca nimeni să-şi fi aruncat ochii pe biata bucată de hârtie pe care mai erau înşirate două sinucideri cu arsenic din dragoste, scandalul de la Căile Ferate şi reclama lui Dragomir Niculescu la „Icre moiu şi şampanie franţuzească de cea mai bună calitate I”.


„Lasă, coane, să nu-ţi pară rău, ai făcut şi mata acolo o poveste din ce-ai mai auzit pe la mine, din ce-ai mai văzut, e frumoasă aşa, cine nu m-ar cunoaşte ar zice că sunt io, cu acordeonul de gât şi mititica în spinare, da’ noi amândoi ştim că nu-i aşa. Adevărul e numai aici, coane, în cântecele astea ale mele. Pentru că în ele, în vorbele mele cred toţi: dacă nu li s-a întâmplat, o să li se întâmple şi, dacă nu o să li se întâmple, trăiesc şi ei cu ce li s-a petrecut altora.”


Serafim însă îl luă şi-l aşeză în povestea experienţei sale, populând cu el nopţile Bucureştiului, purtându-l din sordida cârciumă a Ferentarilor la „Tunel” şi la Radiodifuziunea Română, la „Alhambra”, îmbrăcându-l într-un impecabil costum negru şi o cămaşă albă de mătase. Fărâmiţă se lăsa dus, fără să se revolte vreodată. Simplu, privindu-i pe cei din faţa sa cu ochii de peşte, se recomanda „Fărâmiţă”.


Povestea experienţei sale avea deja un personaj, un liant sau un punct de reper pentru ceilalţi ce aveau să se lase scrişi.


Înscrisul mâinilor sale la care Chira privea fascinată! „Te-aş putea afla oriunde numai după mâini.” La fel cum şi el o ghicea după rumoarea aerului încă înainte de a intra. Era un miros fierbinte, amestec de pământ reavăn, frunze strivite în pumni, săpun de casă cu iz amărui de pelişor. Şi-l trimitea ca pe o avangardă. Răvăşitoare, pericol intuit, dar fără consistenţă fizică, ce-şi croia singură drum printre zgomotele crâşmei, duhorile de tutun prost, acreli de transpiraţie şi fum de şatră. Asemenea pipei lui Cosmescu de pe ANEF, ce-i înnebunea pe toţi cei din jur cu mirosul dulceag până într-atât încât, pentru câteva secunde, jocul de football nu mai interesa pe nimeni, nici măcar pe împătimitul Camil Petrescu, tot astfel, aburul trecerii Chirei oprea în loc, cu respiraţia tăiată, întreaga crâşmă.


Îl privise fără pic de timiditate, drept în ochi, cu un zâmbet subţire şi secret, de parcă l-ar fi căutat de multă vreme şi, iată, acum, îl reaflase, ştrengarul băiat fugit de acasă din pricina poznelor făcute. Nu o mai văzuse? Nu o remarcase până atunci? Crâşma asta de noapte îi scria o arătare venită parcă direct din livada de nuci din marginea mahalalei, ireală în bluza ei de un alb nefiresc, mereu aceeaşi bluză cu acelaşi mereu nefiresc alb, mereu provocatoare prin fâşia de piele ce se lăsa abia ghicită, până la bordura fustei. „Mâini fără voinţă, energice şi molatece, e-n ele un fel de dor, de lene, de trândăveală şi lehamite. Nimic nu le pare a fi pe plac, se grăbesc să strângă puternic şi apoi să cadă în adormire. De la ele ţi se vor trage şi bucuriile, dar şi toate necazurile, te spun celorlalţi mai ceva decât vorbele şi faptele tale. Trebuie altul să le conducă, ele, cu de la ele putere, nu ar duce gândul până la buricele degetelor, se opresc acolo de parcă mai departe ar suferi de-o durere de atingere.” „Este cam aşa, îi explicase ea, ca şi cum mâinile tale ar vrea să mă mângâie pe mine acum şi simt furnicături în degete, dar, dacă eu nu le-aş lua şi nu le-aş duce aici, pe gât, spre ceafă, spre a simţi căldura mătăsoasă a trupului meu, ele ar rămâne acolo pe masă. E suficient pentru ele că-şi pot închipui toate astea.” Îi luase mâinile şi făcuse fiecare mişcare din cele spuse, îngheţând şi amuţind toată cârciuma când îi ghidase mâna chiar mai departe, alunecându-i-o dinspre ceafă spre umăr şi apoi spre sânul ei drept. Îl simţise viu, independent de ea şi cu toate acestea chiar ea însăşi - elastic, fierbinte, răzvrătit care caută pe cineva care să-l supună, ferm şi alunecos, gata oricând să îţi scape fie spre a te întărâta, fie spre a-şi bate joc de tine. Nu îndrăznise să strângă, deşi şi-ar fi dorit asta din străfundul fiinţei sale, după cum nu îndrăznise nici să continue mângâierile. „Ai văzut? Despre moliciunea şi nehotărârea asta e vorba”, râsese ea, scuturându-se de mâna lui ascunsă în sânul ei drept.



„O poezie de prost gust”, spusese Zina cu dispreţ, „recunoaşte, dragul meu, că simţurile tale o iau razna acum, când încerci să trăieşti în amintire mai intens decât atunci, că inventezi o realitate pe care o iubeşti mai mult din orgoliu. Este numai a ta, este copilul tău, pruncul visat şi nicidecum cel adevărat, pe care nu l-ai avut niciodată, dar cu care îţi place să te legeni în visare de parcă-ar fi real”. Tot ceea ce nu era în atingere cu ea, ceea ce se ducea dincolo de zona ei de interes, influenţă, senzaţii, pentru Zina nu era decât poezie de prost gust. În schimb, ceea ce era al ei, pentru ea, şi adesea chiar şi Serafim intra în hora asta, de iele ieşite în miez de noapte să tulbure, să seducă şi să dea morţii ori nebuniei, era „viaţa, dragă, viaţa, care e cel mai complicat lucru care ni s-a dat”. Fiind complicată de la Dumnezeu, Zina nu era răspunzătoare pentru tot ceea ce făcea parte din viaţă şi, prin consecinţă, din ceea ce făcea ea în viaţa sa ori a celorlalţi.


Doar Fărâmiţă îl avertizase că ar fi cazul să părăsească zona, să nu mai vină niciodată în mahala, altfel e păcat şi păcatul pe capul său va cădea. Cu cât Fărâmiţă era mai insistent încercând să-l depărteze de fierbinţeala nopţilor, cu atât părea el mai buimac în a repeta drumurile spre cârciumă. Nu îşi propunea niciodată să ajungă acolo.


Renunţa pe neaşteptate la ceea ce ar fi trebuit să facă în seara aia. Cunoştinţele, amicii se obişnuiseră ca el să nu vină, să dispară chiar zile de-a rândul. Nu era un semn al lipsei de seriozitate, înţelegeau toţi că există ceva dincolo de voinţa şi raţiunea sa de îndată ce se purta ca un lunatec, dar, poate, doar simţurile ascuţite ale Zinei să fi ştiut de unde vine primejdia pe care el o amuşina, pe care părea că o provoacă cu fiecare noapte în care nimeni nu ştia nimic de el.


Ieşea din casă în răcoarea nopţii, făcea câţiva paşi şi, dintr-o dată, ştia dacă Chira va apărea sau nu în acea noapte. Era previzibilă în chiar imprevizibilitatea apariţiilor sale. Niciodată nu o găsise acolo. Venea în urma lui, mereu prinzându-l nepregătit. Se aşeza în faţa sa, zâmbindu-i ca prima dată. Şi, tot ca întâia oară, îi lua mâinile şi i le aşeza, ferm şi delicat, pe gâtul ei. Simţea, în acelaşi timp, răceala ascuţită a salbei pe care o purta şi arşiţa pielii. Se ridica lin de la masă şi el o urma ca şi prima oară, ghidându-se afară, în noapte, după căldura trupului său, incapabil vreodată să reţină drumul pe care Chira îl urma până a ajunge împreună în răcoarea unei camere ce parcă îi aştepta.


Nu o văzuse niciodată. Se ghida după mirosuri şi după efluviunile pe care fiecare obiect părea că le emană: mirosul de busuioc era perna, cel de nuc, de lemn bine uscat veneau dintr-un colţ unde probabil se aflau scaunul şi un dulap. Mişcările Chirei în cameră le ştia după aerul fierbinte amirosind a levănţică. Acaparat de mirosuri şi atingeri, nu simţea şi nici nu auzea când Chira se dezbrăca şi nici nu îşi amintea nimic din ceea ce urma. Alunecau în aşternuturile ce foşneau a proaspăt, a apret, a alb, îi simţea trupul ca o minge de foc şi-un vertij ca o beţie cu absint, ca o injecţie cu morfină îl cuprindea, dematerializându-l până la a nu-şi mai simţi propriul corp. Când îşi revenea, era îmbrăcat, singur şi speriat: nu ştia nici unde fusese, nici ce i se întâmplase. Deseori credea că are halucinaţii, că îl străbătuseră fantome ale nopţii. O aceeaşi nălucă părea că îi ghidează mişcările cu care afla uşa, grija cu care o deschidea, punându-i apoi zăvorul, paşii care găseau singuri drumul înapoi către cârciumă. În semiîntunericul sporit de fumul de ţigări se decupa silueta albă a Chirei, alunecând printre mese, oprindu-se în loc în dreptul uneia, punându-şi mâna dreaptă în şold şi privind intens către veunul care probabil îi zisese ceva, izbucnind apoi într-un râs ce făcea ca pentru o clipă totul să îngheţe: fumul, chipurile, vorbele, vinul.
(fragment de roman)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul