Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Cristina Monica Moldoveanu

Născută în Bucureşti în 16 februarie 1971. A urmat cursurile liceului de matematică-fizică „Mihai Viteazul”, dar îşi dorea să ajungă să scrie într-o zi poezii. Ulterior a absolvit cursurile Facultăţii de Psihologie în cadrul Universităţii Bucureşti. În 2007 a reînceput să scrie poezii, a debutat în ziarul Opinia din Buzău şi a fost publicată în revista Renaşterea culturală. Scrie şi haiku, câştigând mai multe premii şi menţiuni la concursuri naţionale sau internaţionale.


NAUFRAGIU
 
lângă atol peştii aduc noaptea în solzi
scoicile flămânde înghit lacrimile
valurile strivesc în oasele tâmplei
epava furtunilor de ieri
 
dorm de mult într-un ou în care e pustiu
pereţii sunt căptuşiţi cu frunze de toamnă
stelele eşuează în goful inimii
ploile sorb aerul ca un pui de balenă
şi se întorc în mare
 
la mijlocul insulei curg izvoare dulci
şi cresc livezi de meri aurii
de pe o creangă bate clopotul unui fruct uscat
seminţele ard mocnit în găoace
mă trezesc şi zgârii în coajă
până la sânge
 
 
FUM SAU CENUŞĂ
 
septembrie e cald şi miroase rânced
ca un tren neaerisit
după atâtea zile de secetă
norii s-au rostogolit încinşi
în măduva cerului
 
oboseala muşcă din tendoane
alerg tot mai greu
un fluture s-a prins de ridurile frunţii
şi printre viţele din vie
încă mai sunt plase de păianjen
vibrând înainte de a le rupe
cu un ciob de zâmbet
 
în colţul ochiului roşu
pictez o lacrimă
să pot plânge sub mască
îmbrac balonzaidul gri
şi leg strâns şireturile
rafale de vânt mă prind de subsuori
cu zvon de pădure tânără
braţele fără rădăcini apasă pe piept
aerul scânceşte ca un copil
şi-ncepe ploaia


CÂNTAR PENTRU UMBRE
 
ca întotdeauna
de dimineaţă simţeam pleoapele
prinse între zdrenţe de nori palizi
iar la mijloc în stânca tâmplei ţintuite cuvintele
şi grăunţe de praf din vântul de aseară
când o fetiţă sărea coarda în faţa blocului
numărând cu glas tare unu doi trei
ceva din mine tresălta ca un junghi intercostal
o amintire de hopa mitică
o pendulă veche între mine şi timpul celorlalţi
cu aceleaşi arcuri
clipa când cineva mă striga pe nume
şi numele era parcă totuna cu mine
şi mă purta pretutindeni
ca o minune prin forţa gravitaţiei
când ţineam ochii închişi şi credeam că zbor
şi doar tăcerea cântărea mai greu
 
de atunci aceeaşi lege ţese fire albe tot mai strâns
din care nu ştiu cum pot fi descusute visele
cred totuşi că ploaia le întunecă
sau cerul flămând de lumină le înghite
mereu un pic mai bine dar totuşi
un pic mai târziu
 
 PESTE PIETRE
 
toate stăteau să se rupă
doar vântul le mai ştia
poarta veche scârţâind
frunzele de nuc înmiresmate
cămaşa aruncată pe sperietoarea din grădină
scocurile găunoase împrăştiind ploaia
 
adevărul e simplu
ca şi grăunţele de sare pe pâine
într-o zi fierbinte s-au împărţit colaci şi pilaf
de obicei era praf mult pe uliţă
dar atunci vârtejuri groase de praf
loveau în poarta grădinii
în care ea lega fasolea cu mâini bătucite
ghemuri de praf cădeau în cerdacul
unde fusese fată şi torcea lâna
pe vremea când feciorii o chemau la joc
zăpezi de praf încărcau gherghinele şi busuiocul
lângă biserica unde au botezat-o.
 
seara e rece stelele colţuroase
luna loveşte ca un cuţit
lacătul pivniţei goale
aproape de pridvor se leagănă o coasă tocită
şi un ulcior dezgolit de nuiele
în timp ce bătrânul mătură încet încet
aceleaşi pietre
 
 
PEISAJ
 
ningea cu mâţişori de nea
mari pufoşi înfloriţi
fulgii se depănau printre sălcii
se stingeau în apa lacului
şi pe zâmbetul meu subţire
sorbeam zăpada din palmă
cu mâneca paltonului înnegrită
de funingine proaspătă
păşeam ca un soldăţel de plumb
cu aripi de fum prinse de umeri
în ochi mă înţepa lumina gălbuie
din podul casei de peste drum
precis mă gândeam cineva mă priveşte
şi începeam să alerg roată
crezând că pot zbura
cu pumnul strâns pe un ghidon de raze
 
acum ninge mai rece decât atunci
aşezat pe fereastră ibricul de cafea
înghite lacom fulgi rari şi groşi
mă gândesc că poate cineva mă priveşte
gheaţa de pe lac arde în colţul ochiului
îmi aprind o ţigară
şi ascund fumul cu perdeaua
 
 
APELE PRIMĂVERII
 
erau dimineţi de copil abia mijite
genele încă se mai lipeau
precum melcii de scânduri vechi
peste aşternutul plin de balonaşe colorate
mirosind a săpun de casă
şi peltea de caise
 
de atunci îmi amintesc totuşi
pendula cu obrazul ei învechit
un timp pe care nu aveam voie
să îl întorc la cheie
dar pe care îl ascultam întruna
mai ales când ploua toamna
şi-mi trăgeam din urechi cerceii
pândind veveriţe în salcia bătrână
 atâtea sănii au tocit zăpezile
încât aproape că am uitat cum ningea
ceara picura încet pe bradul de Crăciun
eu tăiam flori din hârtie lucioasă
bunica tricota picotind ca în tren
apele treceau apele îngheţau
ceainicul sfârâia cu floarea de tei
dintr-o primăvară fără calendare
 
 
ZBOR ÎNTÂRZIAT
 
de o vreme tot număr porumbei
cenuşii negri graşi
poposind nepăsători
pe balconul cu vechituri al vecinului meu
 
dimineaţa când îi aud gângurind
de parcă ar dormi treji pană lângă pană
simt că mi se strepezesc dinţii
a gust de mucegai
 
aş arunca ziarul mototolit acolo
să se împrăşite veştile
de teamă să nu mă trezesc într-o zi
cu multe perechi de aripi mânjindu-mi geamul
şi desigur nu aş şti ce să fac atunci
aş amuţi aş încremeni mi-aş prinde pulsul tâmplei stângi
poate nici omul acela nu ştie
poate nu e prea târziu
 
 
STICLĂ RECE
 
azi voi pleca la plimbare
în lungul şi-n latul ferestrei
de-o parte sinapse de ceaţă
şi fumul grădinii în toamnă
de cealaltă plămâni respirând cald
şi aburi de şoapte condensate
iar eu strivită la mijloc
transparentă nemişcată
din os şi sare de lacrimi topite împreună
 
mai bine să rămân de sticlă
ca un candelabru sau o salcie de cristal
nu aş înmuguri nu m-aş usca
dar în palmă încă simt nisip
şi un miriapod verde
galopând neîncetat
 
 
RIVERANĂ
 
ţin bine minte berzele au plecat din acel loc
şi cuiburile lor nu au mai înverzit
acum rătăcesc pe hotar cu lumina lunii balustradă
am uitat unde era pârâul cu peşti rubinii
de lângă pajiştea zemoasă
după o vreme acolo veneau cărămidari
şi scormoneau pântecele albiei
apoi nisipul sticlos a înghiţit soarele
ca oasele flămânde calcinate
 
timpul a înţepenit greoi
într-un butuc de salcie uscată
frânt şi răsturnat în drumul meu
unde doar pietrele rămân în rădăcini
 
mâine am să merg la biserică
am să aşez palma sub clopot
şi poate are să bată de amiază

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul