Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Libertatea individuală nu e respectată nicăieri

        Denis Buican Peligrad

Interviu realizat de Irina Budeanu



Biolog-genetician, istoric şi filozof al ştiinţei, Denis Buican-Peligrad  s-a născut la 21 decembrie 1934, părinţii săi fiind Elena Buican şi Dumitru Peligrad, un mare filantrop din Mărginimea Sibiului. Personalitate ştiinţifică de excepţie, profesorul Buican este autorul a peste 20 de cărţi şi tratate fundamentale, precum şi a mii de articole în revistele de specialitate. Doctor în genetică al Universităţii Bucureşti din 1961, doctor în ştiinţe naturale al Facultăţii de Ştiinte din Paris, titlu obţinut în 1970, la doar un an de la emigrarea în Franţa, şi doctor în litere şi ştiinţe umane al Universităţii Sorbona, din anul 1983, profesorul Buican este autorul teoriei sinergice a evoluţiei şi întemeietorul unei noi teorii a cunoaşterii - biognoseologia.  Urmaşul, pe linie paternă, a unor vechi familii boiereşti a căror genealogie coboară  până la domnitorul Basarab I, este singurul român prezent în toate dicţionarele de prestigiu ale lumii: Larousse, Enciclopedia Britannica, Le Petit Robert. Timp de mai bine de două decenii (din ’80 şi până în anul 2003) a fost şeful catedrei de biogenetică a celebrei Universităţi Sorbona.  Dincolo de omul de ştiinţă şi eruditul savant, se ascunde un sensibil poet, eseist  şi memorialist. Atât în Franţa, cât şi în România, Denis Buican Peligrad a publicat mai multe volume de poezie, iar recent, şi-a lansat la Bucureşti, cartea de eseuri Mozaic profan.


Stimate domnule Denis Buican Peligrad, ne reîntâlnim într-o frumoasă toamnă bucureş­teană. Tocmai aţi sosit de la Paris şi deja agenda dumneavoastră este foarte încărcată. Care este de data aceasta  motivul revenirii acasă?


La Bucureşti, am venit pentru lansarea unei cărţi de eseuri literare, filozofice, istorice şi ştiinţifice, intitulată  Moziac profan. Volumul sper să se afle cât mai curând în librării. Pentru că este foarte important ca această carte să ajungă la cititori, fiindcă încerc mereu să semăn câteva seminţe de lumină. Din păcate, de multe ori, ele cad în brazdele de beznă ale nepăsării. Tinerii mă interesează în mod deosebit şi îi consider lectorii mei ideali. Ei sunt viitorul. În prima parte a cărţii Mozaic profan am inclus o serie de eseuri  de filozofie morală sau de lite­ratură morală, în sensul larg al cuvântului, care prezintă istoria şi filozofia în ultimele decenii. Totodată, aceste eseuri pot fi considerate un cadru critic mai general pentru istoria, filosofia şi literatura lumii. Spre final, am două fabule-parabole, care s-au cam adeverit. Pe de o parte, este o fabulă a focului, care s-a şi petrecut în Rusia cu incendiile devastatoare, şi o fabulă a  potopului de apă, care, la rândul ei, s-a întâmplat în China şi în alte ţări din Asia. Sunt două fabule apocaliptice. O lume piere prin foc, iar o altă  lume piere printr-un potop de apă  şi noroi. Ele reprezintă, într-un fel, un realism predictiv. Un alt aspect important al cărţii îl constituie demistificarea unor aşa-zise adevăruri istorice, legate de cel de-al Doilea Război Mondial, dar şi de multe clişee şi stereotipuri care au invadat în anii din urmă cărţile de istorie. Practic, căr­ţile de istorie din Occident nu sunt cărţi de istoriografie ci de „histrionografie”. După cum ştiţi, histrionul  fiind în Antichitate, la Roma şi la Atena, un saltimbanc. Sunt unii critici de artă,  de literatură, de istorie, care ar putea fi mai degrabă caracterizaţi ca „histrionografi”. Încerc să demistific la modul general aceste false adevăruri, să repun în drepturi istoriografia şi să dezvălui ipocrizia „histrionografiei”.


De ce acest tiltlu: Mozaic profan?


Pentru că am construit discursul intelectual asemenea unui mozaic. Rămâne ca cititorul să aleagă dacă este vorba despre un mozaic de Ravenna sau unul de lavabou. În timp ce moziacul de la Ravenna este unul dintre cele mai rafinate, cel de lavabou este unul banal. Eseurile se înrudesc spiritual cu aforismele lui Schopenhauer, Montesquieu, Cioran, cu alte cuvinte, este o carte fragmentară. Aceste fragmente alcătuiesc un mozaic surprinzător, care nu are cum să te lase indiferent. Este o ediţie bilingvă, apărută în condiţii grafice deosebite la Editura CD Press, editură care, de altfel, mi-a publicat majoritatea lucrărilor mele în limba română. Partea originală franceză a fost scrisă de mine direct în limba lui Voltaire şi tradusă în limba română de bunul meu prieten George Corbu.


Cartea va avea o lansare şi la Târgul Gaudeamus?


E posibil, dar eu nu am cum să ajung din nou la Bucureşti.


Are şi o nuanţă ironică acest titlu?


Da, mai ales fabulele cuprinse în volum. Cele două potopuri, unul prin foc şi celălalt prin apă, pot fi considerate aparţinând genului de umor negru. Dar şi alte aserţiuni au o  notă sarcastică şi ironică, apropiindu-le de fabulele morale, care reprezintă lumea înconjurătoare ca pe un imens univers al  hazului  de necaz.


Volmul de eseuri vine în continuarea cărţii-mărtuire Viaţă sfârtecată între Răsărit şi Apus?


Da, s-ar putea spune şi aşa. Pentru că, acolo, prezint unele aspecte ale istoriei României din preajma  şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi efectele internaţionale ale acţiunilor româneşti. Unii istorici şi filozofi ar trebui să ţină seama de această carte, dacă nu sunt histrionografi. 


În tulburătorul volum Viaţă sfârtecată între Răsărit şi Apus este vorba despre destinul dumneavoastră,  pas cu pas, iar scena mare este cea a istoriei, pe fundalul  căreia se desfăşoară, în­tr-o viteză galopantă, o serie de evenimente grave, dramatice.


Este viaţa mea în contextul frământat al României şi Europei. În Mozaic profan am esenţializat această perioadă din punct de vedere filozofic şi moral. Este percepţia mea subiectivă asupra acelei perioade.  Mai mult decât atât, cartea  pune în discuţie sensul vieţii pe pământ.  Eseurile au fost scrise de-a lungul vremii. Le-am început în urmă cu 30 de ani, dar sunt şi gânduri aşternute pe hârtie în cursul anului trecut. Pot să asemui această carte cu un arbore, ale cărui cercuri concentrice te fascinează prin geometria şi frumuseţea lor stranie. Este un fel de radioscopie a propriului suflet în lumina celor trăite în Viaţă sfârtecată între Răsărit şi Apus. Din păcate, n-am avut noroc nici cu ţara de baştină,  nici cu ţara de adopţie, De multe ori, am găsit în ambele ţări lucruri negative care mă urmăresc, mă obsedează, îmi vorbesc despre trecerea chinuită a omului pe pământ,  aşa cum se vădeşte şi într-un  alt volum de poeme, Roată de chin, Roată de lumină.


Pentru că tot aţi adus vorba de volumul de poezie Roată de chin, Roată de lumină, omul de ştiinţă este dublat cu aceeaşi dăruire, intensitate şi profunzime de artistul-poet.


Este un volum de poezie scris direct în franceză, care apoi a fost tradus  în limba română, tot de George Corbu.  Este  o ediţie bilingvă, la care ţin foarte mult. Din punctul meu de vedere, nu există tragedie mai mare decât  să ai luciditatea omului de ştiinţă şi sensibilitatea poetului. Eşti ca un om jupuit de viu. Consider că Roată de chin, Roată de lumină poate fi interpretat ca un pandant al Arhipelagului Gulag, de Soljeniţîn. Eu descriu rezonanţa intimă a gulagului românesc şi internaţional, a chi­nurilor unor oameni nevinovaţi. De altfel, ea este dedicată  tuturor ucişilor din toate epocile şi din toate ţările. Printre ei,  mă număr şi eu. Mi-am pierdut tatăl în 1951, în inchisorea din Caransebeş. Eu însumi am avut de suferit din plin în lumea comunistă românească, dar şi în democraţia franceză. Nimeni nu suportă marginalitatea excepţionalului. De aceea, este pedepsit oricine depăşeşte marginalitatea clopotului lui Gauss. Societăţile sunt construite asemeni Patului lui Procust, pe mediocrităţile distructive. Procust era brigandul din Antichitate care ucidea în două chipuri. Dacă cineva se dovedea  mai mare decât patul său, era tăiat, iar dacă cineva era mai mic, sfârşea prin a fi sfâşiat. Patul lui Procust a rămas un simbol al  mediocrităţii distructive. Am constatat ceea ce ce altădată spunea Moliere: „Invidioşii mor, dar invidia niciodată”. Libertatea individuală nu este respectată nicăieri. Studenţii din mai ’68 spuneau o vorbă care a rămas perfect valabilă şi astăzi: Poiliţia este pretutindeni, Justiţia, nicăieri. Acest lucru se ob­servă nu numai în serviciile propriu-zise, dar şi în „serviciile” intelectuale, care nu ţin seama de valoare şi aplică Patul lui Procust. Aşa s-a născut o „poliţie a rasismului săracilor cu duhul”, care se ridică împotriva valorilor autentice.  Într-un fel, am  noroc. Sunt bătrân şi am şansa să ies mai repede dintr-o astfel de lume josnică.


Cum este văzută la ora actuală poezia la Paris? Există  public pentru acest gen literar?


Din păcate, poezia care se face nu are valoare. Mo­tivul? Ea este considerată valoare numai la nivelul de comerţ. Şi în Apus, şi în Răsărit, singurul zeu valabil,  toţi ceilalţi sunt fantasme, rămâne „Viţelul umflat în Boul de Aur”. Totul se reduce la bani. Poezia nu se prea vinde. Nici nu au nevoie de cenzură.  Copitele „Boului de Aur” au călcat în picioare poezia. Peste tot, statisticile sunt false. Oamenii nu cumpără poezie pentru frumu­seţea ei in­trinsecă, ci dacă există în programa obligatorie de şcoală. Eu am impresia că s-a pierdut această sensibilitate. Şi cred că şi în România lucrurile stau cam la fel.


Aici, vă contrazic. Există o generaţie tânără care îşi doreşte foarte mult să citească  poezie. Să nu uităm că, între timp, s-au schimbat mijloacele de informare. Mediul digital a devenit un prieten şi un suport al poeziei. Sunt ateliere, workshopuri, poezia a pătruns pe internet. E şi bine, e şi rău. Dar, oricum, este un fenomen care trebuie luat în consideraţie.


Mă bucur să aud acest lucru. Însă mă gândesc că publicul este unul de snobi. Statistica vânzării de carte e cea care îţi spune exact dacă poezia este căutată sau nu. Cu siguranţă, numărul de cititori este foarte restrâns.


Vă gândiţi la un alt proiect legat de opera poetică?


Scriu tot timpul poezie. Am deja un manuscris gata. Am un contract cu o mare casă de editură franceză pentru anul viitor - Editura  Perrin -,  pentru o carte de 600 de pagini, Darwin, epoeea evoluţionismului, o sinteză care cuprinde  atât teoria marelui savant, cât şi teoria  sinergică a evoluţiei, dar  şi teoria biognoseologiei. Stau şi mă gândesc: la ce rost să mai scriu o carte? E un blestem să verşi apă în butoiul Danaidelor. Şi totuşi,  eu  merg mai departe pe acest drum.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul