Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Este un privilegiu să fiu scriitor

        Alonso Cueto

Interviu realizat de Tudora Şandru Mehedinţi



La acest sfârşit de octombrie ne-a vizitat ţara scriitorul peruan Alonso Cueto, dând curs invitaţiei Ambasadorului Republicii Peru la Bucureşti dr. Ernesto Pinto Bazurco Rittler de a participa la lansarea versiunii în limba română a cunoscutului său roman  La hora azul (Ora albastră), apărut de curând la Editura Humanitas.


Reprezentând cu strălucire literatura peruană, alături de nume de rezonanţă ca José María Arguedas, Julio Ramón Ribeyro şi ale contemporanilor Bryce Echenique şi Mario Vargas Llosa, ultimul - Premiul Nobel, Alonso Cueto este o personalitate multifaţetică şi fecundă: scriitor, ziarist, profesor, cercetător al fenomenului literar, eseist şi critic. Născut la Lima, în 1954, şi-a făcut studiile la Pontificia Universidad Católica del Perú - unde de mai mulţi ani predă cursuri de teorie a literaturii şi de jurnalism -, susţinându-şi doctoratul cu o teză despre marele scriitor uruguayan Juan Carlos Onetti la Universitatea din Texas, Austin.


Debutează în literatură în 1983 cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului), autentică revelaţie pentru critici şi cititori. Bogata sa operă în proză cuprinde opt romane – El tigre blanco (Tigrul alb, Premiul Viracocha al Grupului editorial Planeta), Deseo de noche (Dorinţă de noapte), El vuelo de la ceniza (Zborul cenuşii), El otro amor de Diana Abril (Cealaltă dragoste a Dianei Abril), Grandes miradas (Priviri adânci), La hora azul, El susurro de la mujer ballena (Susurul femeii balenă, roman finalist al Premiului Planeta – Casa de América, 2008) şi La venganza del silencio (Răzbunarea tăcerii), cinci volume de povestiri – La batalla del pasado, Vestidos de una Dama (Veşmintele unei Doamne), Amores de invierno (Iubiri de iarnă), Cinco para las nueve y otros cuentos (Nouă fără cinci şi alte povestiri) şi Pálido cielo (Cer palid), volume de teatru, eseuri şi biografii literare.


Pentru întreaga sa operă, tradusă în peste  20 de limbi, i s-a decernat Premiul german Ana Seghers, iar din 2009 este membru al Academiei Peruane.


Am avut fericita ocazie de a-l cunoaşte acum câţiva ani, la Lima, la puţină vreme după ce La hora azul (publicată în 2005) i-a adus consacrarea internaţională. Romanul, pe care celebrul său compatriot  Mario Vargas Llosa îl califică drept „magnific”, a fost distins în Spania cu Premiul  Herralde,  a fost tradus în 15 ţări şi a fost ales în China de către prestigioasa Casa Editorială de Literatură drept cel mai bun roman al anului scris în limba spaniolă. În cursul  convorbirii, Alonso Cueto vădeşte, pe lângă calităţile de esenţă ale unui scriitor de marcă, o modestie cuceritoare şi un farmec natural care fac din el un interlocutor extrem de plăcut. Am adus în discuţie proiectul de a tălmăci în limba română romanul său de mare succes, care mă captivase şi mă îndemnase să-l citesc fără a-l lăsa din mână. Atunci, la Lima, dar şi acum, la Bucureşti, mi-a mărturisit câteva gânduri despre geneza romanului său, despre menirea scriitorului şi  specificul demersului literar, răspunzând cu gentileţe la întrebările de mai jos.


Care au fost începuturile tale literare? Ţi-ai descoperit de timpuriu vocaţia scrisului? În ce împrejurări?


Începuturile mele literare au fost strâns legate de moartea tatălui meu, când eu aveam 14 ani. Familia mea formase un fel de cerc compact în jurul lui şi, prin dispariţia sa bruscă, am descoperit puterea cuvintelor ca un antidot împotriva caracterului  precar al timpului şi efemerităţii vieţii. Într-un anume fel, menirea artei este aceea de a conferi nemurirea, de a înlesni comunicarea între oamenii din diferite epoci şi culturi. Îmi amintesc că, în lunile care au urmat morţii părintelui meu, citisem versurile lui César Vallejo şi mă simţisem identificat cu această poezie care vorbeşte de pierderea unui centru stabil al existenţei. Cred că literatura şi arta sunt, într-adevăr, înclinaţii naturale ale tuturor oamenilor, dar ajung să-i obsedeze pe cei care au în deosebi nevoie de ele în chip de pavăză împotriva vitregiilor realităţii. În biografia multor scriitori pe care i-am cunoscut, literatura este o încercare de a recrea ordinea, coerenţa şi frumuseţea unui paradis dispărut în viaţa de zi cu zi.


Romanul Ora albastră este o operă densă, cu o problematică foarte complexă şi extrem de actuală, cu profunde implicaţii sociale, politice, morale, existenţiale. Vorbind despre ea, ai afirmat că este „un basm în sens invers”.
De ce?


Într-adevăr, este o incursiune în zone îndeobşte interzise, ale răutăţii şi cruzimii, o reflecţie asupra acelor momente ascunse, uitate sau amânate, care reapar însă pe neaşteptate în viaţă. La începutul romanului, protagonistul său, Adrián Ormache, avocat de succes în Lima anilor ’90, duce o viaţă socială, profesională şi familială comodă şi prosperă, dar superficială, întreruptă brusc de o traumatică descoperire legată de tatăl său, militar de carieră,  mort cu câţiva ani în urmă. Astfel, în locul imaginii părintelui însufleţit de patriotism şi acoperit de glorie, fiul se confruntă cu durerosul adevăr că acesta, în calitate de comandant al unei cazărmi în timpul războiului civil, a ordonat torturarea şi uciderea prizonierilor acuzaţi pe nedrept de terorism. Însă, în pofida acestei cruzimi, a existat un episod în care, îndrăgostindu-se de o frumoasă prizonieră, o salvează de la moarte, forţând-o să convieţuiască cu el luni de zile, până când fata izbuteşte să fugă. Găsirea acestei fete ajunge o adevărată obsesie pentru Adrián, care îşi părăseşte familia şi stilul de viaţă şi o porneşte în căutarea ei, asumându-şi vina şi contradicţiile tatălui. Şi astfel, străbătând zone pustiite de război, cunoaşte nemijlocit dramele cumplite ale oamenilor de rând, într-o adevărată descindere în infern.


S-a spus adesea că Ora albastră se bazează pe fapte reale, documentate, care fac parte din istoria recentă a ţării. Care sunt raporturile create, în structurarea materiei narative, între ficţiune şi realitate?


Faptul de a fi trăit în Peru în timpul războiului declanşat de mişcarea Sendero Luminoso (Calea Luminoasă) a fost o experienţă foarte dură şi totodată fascinantă. Cred că, în genere, războaiele dau fiinţelor omeneşti posibilitatea de a arăta cine sunt de fapt, căci ne cunoaştem cu adevărat  numai sub imperiul riscului şi al ameninţărilor, în faţa morţii. Un prieten, Ricardo Uceda, mi-a povestit odată istoria unui ofiţer care, în epoca războiului cu Sendero Luminoso, cruţase în Ayacucho viaţa unei femei, ţinând-o ca prizonieră. Povestea mi s-a părut o idee interesantă, întrucât arată că, până şi în vremurile cele mai crunte, poate exista un gest generos chiar la un militar aspru şi neînduplecat. M-a sedus ideea acestui amestec de cruzime şi generozitate din partea aceluiaşi om şi m-am gândit îndelung la ea, iar până la urmă m-am hotărât să scriu romanul din perspectiva unui fiu care descoperă ceea ce făptuise tatăl său, ofiţerul, în război. Povestea aceasta cu fiul este pură ficţiune. Deşi se întemeiază pe un fapt real.


Un dat fundamental al activităţii tale este acela că te dedici şi jurnalismului, scriind articole şi eseuri şi predând studenţilor cursuri de jurnalism. Se ştie că şi jurnalismul, şi literatura reflectă realitatea. Cum consideri că trebuie privită problema angajamentului moral de a fi fidel  faptelor în cazul ziaristului şi în acela al prozatorului?


Jurnalismul reflectă realitatea, însă nu poate inventa nimic. Literatura inventează pentru a mărturisi adevărul într-un mod  mai profund, cu mai multă precizie şi universalitate. Capacitatea literaturii de a inventa este un avantaj, căci scriitorul poate desluşi cu îndreptăţire şi într-un mod verosimil aspecte ale realităţii la care ziaristul nu ajunge. Cred că morala fiecăruia diferă, fiindcă ziaristul trebuie să dea o versiune conformă cu realitatea, pe când scriitorul se supune viziunii sale subiective asupra realităţii. Totuşi, amândoi se aseamănă deoarece relatează fapte. Ziaristul poate şi trebuie să fie şi subiectiv, respectând însă adevărul. Scriitorul trebuie să pară obiectiv, fără a-şi nesocoti viziunea personală. Unica morală a unui scriitor este aceea de a scrie despre ceea ce îl mişcă, despre ceea ce îl pasionează.


Din întreaga ta creaţie narativă, care sunt cărţile care ţi-au adus cea mai mare satisfacţie?


Acelea pe care le voi scrie. Nu există plăcere mai mare decât aceea a creaţiei, chiar dacă plăcere nu este, poate, cuvântul potrivit. Scriu mult, în orice zi când pot s-o fac. Nu mă gândesc la altceva, aşa încât nu este nici un merit că scriu. Mă gândesc întotdeauna la cartea care va urma şi, când trăiesc experienţe personale – de la simplul fapt de a zări întâmplător pe cineva pe stradă  până la moartea unei fiinţe dragi –, mă întreb adesea cum le-aş putea valorifica în demersul meu. Consider că întotdeauna trebuie să scrii cărţile de care ai nevoie, că trebuie să fii legat de temele şi cuvintele lor ca printr-un cordon ombilical.


Pe de altă parte, mă simt în continuare atras de  realitatea latinoamericană şi peruană, care este foarte dramatică şi, prin urmare, generatoare de conflicte. În acest sens, este un privilegiu să fiu un scriitor peruan, fiindcă trăiesc într-o ţară care, prin diferenţele sale de ordin cultural, economic şi social, produce materia primă a unei istorii conflictuale.


Cum apreciezi literatura peruană actuală, ce părere ai mai cu seamă despre tinerii scriitori?


Cred că există numeroşi scriitori interesanţi, ca, de pildă, Luis Hernán Castańeda, Edwin Chavez, Johan Page, Jeremías Gamboa şi mulţi alţii de mare viitor.


Aceasta este prima ta vizită în România. Ce cunoşti din literatura şi cultura noastră?


Într-adevăr, sunt pentru prima oară în România şi mă simt profund recunoscător Ambasadorului Republicii Peru în România, dr. Ernesto Pinto, Editurii Humanitas şi traducătoarei mele, Tudora Şandru Mehedinţi.


Sunt foarte bucuros că mă aflu în ţara unor scriitori pe care i-am admirat nespus. Am citit încă din tinereţe cărţile de istorie a religiilor ale lui Mircea Eliade, în deosebi  Sacrul şi profanul. Am devenit apoi un fervent adept al operelor lui Eugen Ionescu, mai cu seamă Cântăreaţa cheală şi Scaunele. L-am citit cu pasiune şi pe Cioran, un mare eseist. De curând, am aflat că alt poet de excepţie pe care l-am citit cu interes, Paul Ce­lan, este originar din România. Mi-ar plăcea să cunosc îndeaproape şi opera altor scriitori români. Cred că între România şi Peru există multiple afinităţi, care transcend planul lingvistic, căci amândouă sunt ţări bogate în culturi şi tradiţii foarte diverse…

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul