Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aurel Rău la 80 de ani

        Ion Cocora

Eram elev la Arad când un coleg de cenaclu, poet cu apariţii în revistele literare, văzându-mă mâhnit şi descurajat că orice încercare de a publica rămâne sortită eşecului, mi-a zis că ar fi bine să  trimit un plic cu poeme la „Steaua”, o revistă ce publică poezii în genul care scriu eu. Nu am înârziat prea mult, chiar dacă auzisem  pentru prima dată că există o revistă cu acea denumire, şi am pus în practică  ideea prie­tenului meu care s-a dovedit a fi excelentă. După nici  două săptămâni am primit răspuns. Păstrez şi acum scrisoarea, încheiată cu „salutări tovărăşeşti”, cu vestea că mi-au fost reţinute pentru publicare şase poeme. Am simţit că plutesc şi seara am pornit, fără bilet şi doar cu douăzeci de lei în buzunar, cu un tren de noapte spre Cluj. Dacă pe „naş”, la fel se obişnuia să fie  „alintat”şi atunci controlorul de bilete, am izbutit să-l păcălesc, trecând mereu dintr-un vagon în altul, când am ajuns în faţa redacţiei de pe strada Horea am simţit că mi se taie respiraţia. M-am plimbat două-trei ceasuri până am avut curajul să intru şi să dau cu ochii de Aurel Gurghianu. Un domn înalt, impunător,  trecut puţin de treizeci de ani, dar cu părul alb, îmbrăcat într-un costum gri, în carouri, cum nu am mai văzut, încât m-am gândit  că aşa trebuie să se îmbrace poeţii. Pe biroul  său stăteau îngrămădite dosare şi manuscrise. În unul din acele dosare, aşteptând aprobarea de la Direcţia Presei, erau şi şpalturile numărului de revistă din al cărui sumar făceau parte şi poemele mele. Mi le-a dat să le citesc şi să corectez  eventualele greşeli. A început apoi să-mi pună tot felul de întrebări în legătură cu viaţa mea şi cu ceea ce intenţionez să studiez în viitor. I-am spus că peste o lună voi absolvi Şcoala Medie Sanitară cu diplomă de merit   şi că voi urma medicina deoarece nu va trebui să dau examen de admitere. Mi-a atras atenţia să mă gândesc bine ca să nu ajung să repet experienţa lui D.R. Popescu care după patru ani a părăsit  medicina pentru filologie. Pe loc m-am şi gândit. Încă din clipa aceea am fost convins că visul mamei de a-şi vedea băiatul doctor s-a năruit. Îl ascultam atent pe Aurel  Gurghianu. Continua să mă iscodească şi să-mi dea sfaturi. Unele cu ceea ce ar trebui să citesc în viitor, altele cum va trebui să mă comport după ce voi deveni student şi colaborator constant la „Steaua”. În acelaşi birou, la o masă opusă, lângă uşă, un tânăr cu un temperament impetuos, tuns la zero, discuta la telefon cu cineva pe care, din cât mi-am putut da seama, încerca să-l convingă de „justeţea” unor articole şi poezii. Îi explica şi uneori citea  şi analiza versuri şi fragmente de proză sau de texte critice, iar când avea sentimentul că s-a facut înţeles şi a convins îl auzeam spunând: „Vă mulţumesc tovarăşe Ţugui!”.


Suprizându-mă că trag cu urechea la convorbirea din spatele meu, Aurel Gurghianu a ţinut să mă lămurească: „E poetul Aurel Rău discută revista cu cei de la CC”! În cele din urmă, amuzându-se copios când i-am povestit cum am călătorit  de la Arad la Cluj pe „blat”, căci n-am avut bani să-mi cumpăr bilet, s-a ridicat şi m-a poftit să mergem la secretariat. Aici m-a prezentat lui Leonida Neamţu, secretarei, dactilografei şi doamnei Clara Baconsky aflată întâmplător în vi­zită la redacţie. Cu vădită simpatie apoi, râzând, le-a relatat şi lor „aventura” mea, arătându-se vizibil  îngrijorat ca nu cumva să o „păţesc” la întoarcere.  Atunci doamna Clara Baconsky, o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de distinsă, soţia poetului pe care doream mult să-l cunosc, dar nu am avut norocul întrucât era plecat, dacă am reţinut exact, în Coreea, şi-a deschis poşeta şi mi-a întins două bancnote de o sută de lei. În ciuda insitenţelor,  am refuzat să le primesc. A reuşit să mă convingă  numai asigurându-mă că banii mi-i dă  sub formă de împrumut până când voi primi onorariul pe poeziile din „Steaua”. Peste două luni, revenit la Cluj pentru admitere la Filologie, am mers să-mi ridic onorariul. Primisem pe patru poeme, două mi-au fost scoase de cenzură, aproximativ şapte sute de lei. Cam cu două sute mai mult ca salariul mamei pe o lună. Când am reîntâlnit-o pe doamna Clara şi m-am grăbit să-mi achit datoria, fiind împreună cu A.E. Baconsky, şi-a privit complice soţul şi mi-a spus că nu ştie să am vreo datorie la ea. M-am fâstâcit şi intimidat ca un şcolar bâlbâit. Cred şi acum că e unica datorie bănească pe care nu mi-am achitat-o.


Dar să revin  la toamna lui 1958, la începutul studenţiei mele clujene, când grupul de poeţi de la „Steaua” a însemnat o adevărată şcoală în viaţa literară a momentului, un act creator care  a  dat un bobârnac serios dogmatismului epocii.  Baconsky, Felea, Gurghianu, Rău, simţind lancea proletcultiştilor adânc înfiptă în coaste, căci s-au „trezit” mult mai devreme decât alţii, nu au ezitat să  demonstreze, atrăgând asupra lor sudalmele criticii oficiale care îi acuza de evazio­nism,  că se poate scrie  şi publica  şi altfel de poezie decât cea cerută de regim. Plecau  zilnic împreună de la redacţie, cam în jur de ora 15, contrastând vizibil cu strada, dominată încă de „şepcile” activiştilor ca fenomen de masă, dar şi de sărăcia acelor ani, patru domni distinşi, eleganţi, cu un aer   enigmatic, puţin distanţi, absorbiţi, presupuneam, de conversaţii literare, pe care îi priveam de fiecare dată cu emoţie şi admiraţie. Au constituit în grup şi în parte veritabile modele. Nu ascund că până şi de ţinuta lor vestimentară am fost influenţat. Probabil că junii poeţi de acum, în general fără cultul modelelor şi cu atât mai puţin al contemporanilor, ceva firesc pentru generaţiile tinere, fie din spirit de frondă, fie din ignoranţă,  dar şi pentru mulţi  inşi înzestraţi din faşă cu vocaţie de luptători anticomunişti, nu vor pierde prilejul să nege  în totalitate literatura acelor timpuri, grăbindu-se să o taxeze de colaboraţionistă. Nu m-aş mira de aceea să privească dispreţuitor pe un tânăr debutant care  într-un oraş unde trăiau Blaga şi Agârbiceanu şi-a ales drept modele pe Baconsky, Gurghianu, Felea şi Rău,  autori neocoliţi în totalitate de „estetica” realismului socialist. Manualele şcolare, doldora de exemple ale literaturii noi, în condiţiile în care erau singura sursă de informare în materie de literatură contemporană pentru copiii de ţărani, din casele cărora cărţile lipseau cu desăvârşire, creau în mintea celor mai mulţi elevi o mare confuzie în legătură cu ce este poezia şi ce ar trebui să fie. Chiar şi textele din clasici erau într-atât de răstălmăcite şi convertite la ideologie încât deveneau „mostre” ilustre ale ei. Cât îl priveşte pe Blaga, el reprezinta un mit, îl consideram mai degrabă o zeitate, nicidecum  nu-mi puteam închipui că aparţine prezentului. Faptul că era interzis îi sporea şi mai mult aura de nepământean. Desigur, recunosc că  am fost un copil norocos. Un chiabur din sat avea o bibliotecă incredibilă. Îmi amintesc că într-o vacanţă de vară am descoperit ediţia din Fundaţii a  autorului  „Poemelor luminii”, monumentala „Istorie a literaturii române” a lui Călinescu, cum  şi cărţii de Arghezi, Goga, Cotruş. Şi tot în  acel sat bănăţean, după deportările în Bărăgan, în casa fostei soţii a poetului Ion Th. Ilea, cu a cărui fiică eram coleg în clasele primare, am dat peste o altă comoară: volume cu autografe ale unor scriitorii tineri dintre războaie. Am citit cu patimă tot ce-mi pica în mână şi am înţeles cât am putut să înţeleg la  anii pe care îi aveam.


Conştientizarea a ceea ce înseamnă însă viaţa literară la zi  şi mirajul ei se confundau la vremea respectivă  pentru mine cu revista „Steaua”. Din când în când, este adevărat, se întâmpla să arunc ochii peste munţi ca  să văd ce semnale  mai dă copilul teribil Labiş şi ce mai scrie Petre Stoica după  volumul de debut care stârnise împotrivă-i dogmaticii epocii. Asta poate şi pentru că generaţia şaizeci încă nu-şi arătase „muşchii” în public decât accidental, doar prin rare apariţii izollate. Ca urmare, pe Baconsky, Gurghianu, Felea şi Rău îi situam în prima linie a eforturilor de înnoire ale discursului poetic. Iar astăzi, aproape de necrezut, mezinul dintre ei, născut la nouă noiembrie sub semnul scorpionului, Aurel Rău, singurul în viaţă,  a împlinit optzeci de ani. Fidelă nu numai unui stil poetic,  unui mod personal al rostirii, totdeauna grav, convertit cu voluptate la misterul şi solemnitatea cuvântului, ci şi unui spaţiu profund  şi distinct personalizat spiritual şi geo­grafic, de o sensibilitate şi simţire specifice transilvane, poezia lui păstrează  pregnant, în  ceea ce are ea definitoriu, însemnele originalităţii şi autenticităţii: „Pământ unde baladele-s colinzi,/ Unde clopotniţe, de vânt se-nclină,/ Unde luceferi mari şi suferinzi/ Pun, mari, în blide bulgări de lumină// Unde sub râuri au ascuns comori/ Bărbaţi cu trup de piatră, ochi văpaie,// Şi unde, gând, întunecat cobori/ Să te întorci curat, în chip de ploaie;// Primeşte-acest prinos! Rămân plecat/Deasupra ta ca peste-un ochi de mare/ În care om şi pom s-au răsturnat/ Şi lari pâlpâie lin, fără-ncetare”. La data când au fost scrise şi tipărite, volume precum Focuri sacre, Unde apele vorbesc cu pământul, Jocul de-a stelele, Pe înaltele reliefuri sau Zei asediaţi, acoperind  o etapă de creaţie ce aparţine în special  deceniului cinci, au relevat cu deosebire, ca miză principală, tendinţa programatică de „a ieşi” din context. Nu  e vorba totuşi de o „ieşire” neapărat formală, căci nu ne aflăm în perimetrul unei poezii experimentale,  a exceselor, dimpotrivă, acestea de regulă sunt bine temperate, ci mai degrabă de o evadare din clişee şi constrângeri păguboase. Modernitatea la nivel de scriitură nu se arată inadecvată fondului tradiţional, ci constituie urmarea unui efort de emancipare a mijloacelor de expresie de către un autor cu  lecturi elevate, traducător al unor poeţi fundamentali (Kavafis, Saint John Perse etc.) din secolul XX. Adică exact ceea ce şi-a propus şi a caracterizat grupul de poeţi de la „Steaua”. Dacă vremurile pentru poezie  nu ar fi vitrege, de nebăgare în seamă, cred că lui Aurel Rău i s-ar cuveni ca atunci când trece pe străzile Clujului lumea să întoarcă capul după el şi să se emoţioneze că vede Poetul. Vârsta şi statura literară îl îndreptăţesc la recunoaştere şi cinstire. Elaborată pe parcursul a peste şase decenii de viaţă, opera sa poetică reprezintă nu numai creaţia unui autor important, ci se şi identifică la o cotă ridicată cu istoria şi evoluţia poeziei româneşti de după cel de al doilea război mondial. De aceea, la orice nivel de exigenţe şi în orice împrejurări, ea rămâne un reper.


 La mulţi ani, Domnule Aurel Rău! Precum constataţi, deşi a trecut mai bine de jumătate de veac de când v-am cunoscut, iar între timp v-am şi editat o carte, eu continui să vă spun Dumneavoastră, mărturisindu-vă, totodată, că ori de câte ori vă citesc amarul   poem Fripta am sentimentul că  exprimă însăşi condiţia dramatică a poetului în general, a poetului care şi-a asumat nu cu resemnare, ci cu luciditate destinul: „Veacul, cetatea, strămoşii, urmaşii, statul/joacă cu mine fripta.// Întind palmele, ca un bătrîn venit din ninsoare,/ deasupra plitei,/ca un orb spre un punct de sprijin,/ şi sunt plesnit./ Cu precizie.// Poc, face veacul./ Poc, mă cârpesc cetatea, strămoşii, fraţii,/ urmaşii. Poc, poc”.  Sunt o dovadă de putere şi înţelepciune aceste versuri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul