Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Meridian European

        Giorgio Caproni

S-au împlinit în acest an două decenii de la moartea lui Giorgio Caproni (născut în 1912 la Livorno, dar revendicat şi de Genova, unde a trăit multă vreme, de la vârsta de zece ani, şi pe care a evocat-o frecvent în opera sa). După debutul în 1936 cu volumul Come un’allegoria (Ca o alegorie), a publicat alte cărţi intrate în prima linie a atenţiei criticii italiene, precum: Finzioni (Ficţiuni, 1941), Cronistoria (1943), Il passaggio d’Enea (Trecerea lui Enea, 1956), Il seme di piangere (Sămânţa plânsului, 1959), Il muro della terra (Zidul pământului, 1975). În anul 2007 a apărut traducerea românească a Seminţei plânsului, realizată de Adrian Popescu. Între un discurs „epigramatic”, intelectualizat, cu puncte de plecare în ermetismul italian, şi unul deschis spre viaţa cotidiană, evocată în date legate adesea de propria biografie, într-o desfăşurare narativă, „populară”, de o muzicală cursivitate, poezia lui Giorgio Caproni s-a individualizat puternic în lirica italiană a secolului XX.  Aproximările de mai jos încearcă să  transmită ceva şi din fluidul muzical nu uşor de transpus al scrisului acestui poet încă prea puţin cunoscut la noi, cu inevitabile licenţe la care obligă marea mobilitate narativ-descriptivă a sintaxei sale.


Traduceri şi prezentare de Ion Pop


SUNT FEMEI CARE-AU ÎNVĂŢAT


Sunt femei care-au învăţat
marea atât de bine


încât cântecelul cântat
când trec tocmai pe lângă tine


îl simţi pe piele răcoare
de pânze deschise pe mare


şi pe buzele de moluşte gustoase
tânguiri preafrumoase.



MAREA ARDE MĂŞTILE


Marea arde măştile,
focul de sare le incendiază.
Oameni cu măşti pe faţă
pe litoral se înflăcărează.


Tu singură ai putea rezista
pe rugu-acesta de Carnaval.
Tu singură fără de măşti
ascunzi arta de-a exista.



ATÂT DE GOALE, DE OMENEŞTI, TINERELE FETE


Atât de goale, de omeneşti, tinerele fete
fără tricouri pe râu, cu ce binevoitoare
braţe, lângă asprele pietre
şi mirosul uimit al apei, o chemare-mi
deschid în sânge! În timp ce la soare
li se scaldă spatele dulce şi aerul  are
acreală de trupuri, eu în ce cuvinte
fug - de ce mă exilez în contrare
trăiri, unde acea tandră sudoare,
dezlegată de porii virgini, nu poate avea
decât respiraţia unui nume?... Din mirosurile uşoare
ale părului se născu paguba mea pe care
acum inima o plăteşte. Şi la acea gingaşă transpirare
pâmânteană, iată ce îi opun: oh versuri! oh paguba mea!



TRECEREA LUI ENEA: DIDASCALIE


S-a petrecut într-o roşie casă:
a Cantonierului. Într-o  seară
întunecată aici mă aflai,
şi părea zdruncinată
mintea de-o traversare
continuă, ca o mare.


Frunze uscate simţeam
în întuneric, scârţâitoare.
Stăbătând stinghiile de la geam
ale obloanelor, ca de mare
aveau scânteieri
schelete de lumini, rare.


Erau fulgere rătăcitoare
de călători cu motoare. 
Foşneau în mine ideea
că ar fi trecerea lui Enea.



ASCENSORUL


Când mă voi duce în paradis
nu vreau decât o bătaie
de clopot, departe, cu gust de ţiglă
în zorii de zi - de apă de ploaie.


Când într-o zi mă voi fi decis
să iau drumul spre paradis
m-oi duce cu-acel ascensore
din Castelletto, în ore
nocturne, furând puţină
din vremea mea de hodină.


Voi merge furând (poate
din gură) fărâme
copiilor mei, doi, de pâine.
Însă acolo-o să simt
lumina neagră a mării-adiind
printre genele mele, şi... poate
(poate) pe terasă
unde se stă în halat de casă,
cine ştie dacă
printre-aţâţaţii ştrengari
(printre suavele tinere
ieşite-o plimbare să facă 
pudrate şi mirosind
a viaţă vie) nu o voi recunoaşte
pe mama stând sub un felinar.


Voi rămâne cu ea să privesc
curate lumini cum pe mare lucesc.
Vom sta lângă balustrada
de fier - singuri vom fi
şi logodiţi, cum nicicând
n-am fost ani atâţia la rând.
Şi când ca de găină i se va face 
de balustradă înfiorată
pielea pe braţ,
atunci cu umerii îngheţaţi
se va duce departe:
vocea i se va face de ceară
în întunericul ce-o va subţia,
spunând: „Giorgio, o Giorgio, dragule,
tu ai o familie-a ta”.


Iar eu va trebui să cobor,
să mă-ntorc, poate, la Roma.
Va trebui să mă-ntorc să aştept
(poate) ca o paloma
blanca dintr-un cântec
la radio auzit, să se aşeze 
pe umăru-mi obosit. Şi în sfârşit
(în sfârşit) va trebui să  las deoparte
pana, să închid sertarul:
„E sărbătoare”, să-i spun Rinei
şi bărbatului, şi bambinei.


Şi inima îmi va fi de cenuşă
auzind a clopotului bătaie,
auzind gust de ţigle,
iarna apei de ploaie.


*


Dar nu! De mă voi fi decis
într-o zi, pentru paradis,
voi lua acel ascensore
din Castelletto, în ore
nocturne, furând puţină
din vremea mea de hodină.


Şi-un trandafir voi fura
pe care-apoi, dulce soţie a mea,
în venin ţi-l voi preschimba
lăsându-te la parter, aşa,
blândă să-mi spui: „Pe curând,
şi scrie-mi din când în când”,
în timp ce uşa închisă va fi
şi  frâna va încetini,
iar geamul - de un fior scuturat.


Şi-atunci o să fiu foarte mişcat
de-o să se rupă inima-n mine:
voi simţi cum se prăbuşesc pe ţigle
ale mele cele mai amare
lacrimi, şi voi spune: „Cine, oare,
trage-acest clopot
de apă ce spală altă apă
de ploaie şi nu-mi dă iertare?


Şi-n vreme ce, stând la parter,
blândă-o să-mi spui: „Pe curând, să-mi scrii”
şi frâna va mai zgudui
puţin geamurile, între cei vii
vie cu-a ta batistă
timidă suspinând
te voi vedea rămânând
singură deasupra, peste pământ:


chiar ca în ziua când te-am lăsat
şi la război am plecat.



FĂRĂ SEMNE DE EXCLAMAŢIE


                                 Ach, wo ist Juli
                                 Und das Sommerland


Cât de înaltă-i durerea.
Iubirea, cât e de animală.
Gol al cuvintelor ce sapă-n gol goluri
Monumente de gol. Gol
Al seminţei care a şi atins
(în soare) înălţimea inimii.



DUPĂ ŞTIRE


Vântul... A rămas vântul.
Un vânt larg, aproape de pământ, şi foaia
(acea foaie de ziar) pe care vântul
o mişcă-n sus şi-n jos pe cenuşiul
asfaltului. Vântul
şi nimic altceva. Nici măcar,
câinele nimănui, ce la vecernie
scăpa din mână şi el în biserică
cerşind un stăpân. Nici măcar,
pe-acea curbă înaltă
deasupra carierei de piatră, nerodul
ce-ntotdeauna alerga
să-ntâmpine cursa, să se aştepte
- zicea - pe sine însuşi, plecat
să cumpere-nţelepciune. Vântul
şi cenuşiul obloanelor de prăvălie
coborâte. Cenuşiul
vântului pe asfalt. Şi golul.
Golul acelei foi în vântul
analfabet. Un vânt
slab şi lipsit de chef - o suflare
fără de suflet, moartă.
Nimic altceva. Nici măcar descurajarea.
Vântul şi nimic altceva. Un vânt
depopulat. Acel vânt,
acolo unde, ca la Augustin sfântul,
nu mai există timp.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul