Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fără cuvinte. Fără Hamlet

        Ana-Maria Nistor

În teatru, se spune, actorul trebuie să ţină seama de două coordonate: „ce” face şi „de ce”, iar spectacolul, respectiv regizorul, de „cum” şi „de ce”. Urmărind Hamletul de la „Studio M” din Sfântu Gheorghe, în regia lui Péter Uray, m-am întors, aproape fără voia mea, la aceste două întrebări simple. „Cum” am înţeles, răspunsul însă la „de ce” întârzie şi acum.


Pentru cine nu ştie încă, „Studio M” se naşte în 2005, alcătuit în mare parte din actori absolvenţi ai Facultăţii din Cluj, având ca direcţie declarată profesarea formelor de teatru dans. Un lucru nemaipomenit, măcar şi pentru faptul de a exista în România trupe specializate pe diverse tipuri de spectacol, cu estetici diferite, ca alternative la teatrul „clasic”. Péter Uray este un fel de conştiinţă di­rectoare a „Studioului” - fapt şi mai îmbucurător, deoarece, se ştie, regizorul este personalitatea nucleică a unui grup de artişti.


Până aici, toate bune şi demne de laudă, începând cu intenţia şi sfârşind cu opţiunea repertorială, căci, trebuie să adaug, la „Studio M” s-a montat şi un Romeo şi Julieta, în aceeaşi direcţie de scenă, tocmai pentru ca trupa să-şi pună în valoare stilul de joc.


Nu sunt dintre cei care nu îndrăznesc să se atingă de „sfânta piesă”, ci, din contră, sus­ţin o abordare inedită atunci când aceasta, chiar încălcând rigorile textului, nu trădează spiritul acestuia, plămădeala din care se face şi se desface ghemul de semnificaţii. Or, la Hamletul lui Péter Uray nici măcar acest soi de trădare nu m-a deranjat prea mult, cât gratuitatea gestului. Pariul părea, iniţial, nemaipomenit: să spui povestea prinţului din acea Danemarcă ieşită din ţâţâni prin gesturi, muzică, lumină, în 90 de minute. Şi tocmai po­vestea nu se înţelege, nici după ce citeşti frumoasele vorbe ale regizorului: „Astăzi, trăim în lumea lui Hamlet. În epoca ariviştilor, care caută să câştige putere şi să parvină în societate, când forţa furtunii creşte din cauza luptei pasagerilor pe vasul care este la un pas de a se scufunda. Şi în tot acest timp ne confruntăm cu nişte momente pe care le acceptăm mai curând pe baza hărţii noastre morale, decât să luăm poziţie faţă de ele. Drumul lui Hamlet este drumul naşterii in­tenţiei. Noi suntem Hamlet. Purtătorii dezvelirii unice şi singulare a perceperii, consternării şi maturizării. Hamlet este o poveste care ne aminteşte de drumul Crucii. Povestea drumului pe care cineva devine capabil să facă lucrurile să se îndeplinească, să se transforme într-un mijloc de restabilire a tim­pului deviat. Hamlet nu este erou”. Splen­did, dacă s-ar vedea asta şi pe scenă. Acolo, însă, nu prea ştim cine şi de ce moare la începutul spec­tacolului, ce vrea acest tânăr care nu prea e de acord cu ce se întâmplă timp de oră şi jumătate, de ce Laertes pleacă şi e totuşi prezent încă din scena următoare, de ce se duelează cu Hamlet înainte de scena nebuniei Ofeliei pentru ca s-o facă din nou, serios, la final, de ce apare Fortinbrans cu mască chirurgicală aşa, din neant, şi de ce e totul atât de încâlcit? Citesc în fâşia-program şi mă luminez: teatrul gestual adaptează piesele în funcţie de „filmul interior”, cu alte cuvinte, doreşte să prezinte emoţiile, intenţiile personajelor înainte şi după rostirea cuvintelor.


Nu este nicio nenorocire dacă preiei ideea cuiva şi vrei s-o aplici; problema intervine atunci când nici n-ai priceput-o prea bine, nici nu-i declari paternitatea. Bunăoară, conceptul de „film interior”, pe care se bazează o bună parte din metoda lui David Esrig, se referă la acel scenariu compus din cuvinte şi imagini, propriu fiecărui personaj, care traversează întreaga piesă şi din care noi vedem pe scenă anumite secvenţe - punctele nodale ale acţiunii. „Filmul interior” nu este doar extratext şi punct, nici istoria de dinainte de declanşarea conflictului, nici după, nici ceea ce se întâmplă în repetiţii. Iar dacă cineva doreşte să-l împingă într-un personal pat al lui Procust, măcar să-l facă mai încăpător ori să-i slujească acest gest. Dar, în Hamletul de la Sfântu Gheorghe, experienţa căpătată în urma workshop-ului cu David Esrig mai rău a încurcat. Un bouillon de imagini scenice care se sforţau să ne arate ce se întâmplă în mintea unor personaje al căror film exterior cam lipsea, precum şi o minimă biografie a acestor oameni. Cine sunt ei, de unde vin, încotro se duc şi de ce? Măcar atât, că, până la „drumul Crucii” despre care vorbeşte Péter Uray, e cale lungă. Există, cu îngăduinţă, două excepţii. Personajele Claudius (jucat de László Szekrényes) şi Gertrude (actriţa Emilia Polgár). Primul e văzut ca un rege grobian, beţiv şi violent, instinctiv şi degrabă văr­sătoriu de sânge. În Gertrude se combină ceva din Lady Macbeth cu Zoe Trahanache şi puţin din Domnişoara Iulia: un creier diabolic, o femeie rece de tip general, care împinge lucrurile înainte, care face şi desface tot la curte, ghidându-se, în principal, după nevoile sale erotice care îi vizează pe Claudius, pe Polonius, puţin pe Laertes şi mai puţin pe Hamlet şi pe Ofelia. Ei bine, cel puţin în aceste două cazuri avem de-a face cu o viziune asupra personajului! În rest, îmi pare că am asistat la o traducere în gesturi a unor volume despre Hamlet. Ia să vedem: în scena asta cum facem să arătăm şi ce am citit, şi să fim originali, şi să nu uităm de clişee de soiul „Ofelia e nebună = păr tapat, faţă albă, privire pierdută”? Destul de dificil, un pariu pierdut din prag, o întreprindere în care ţi-e milă de actori şi te întrebi ce vină vor fi avut. Afară, poate, de aceea de a consimţi să creadă în asemenea proiecte care te provoacă să te gândeşti, obsedant, nu la „cum”, ci la „de ce” aţi făcut asta, dacă tot n-aveţi nimic a spune.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul