Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Egalitate sau paritate culturală?

        Mihai Rogobete

Gândirea politică diferă de cea militant-activistă ca geometria de croitorie. Casele de modă Pitagora şi Euclid au dat liniile, măsurile, ritmurile şi proporţiile organizatorice pentru două milenii. Logic, etic şi estetic. Divizând pentru a stăpâni metodic realitatea - divide et impera -, sistematizând-o, nicidecum fărâmiţând-o, împilând-o. Nu Platon a ima­ginat tiparele puterii de a cunoaşte, ci, odată figurate, el le-a tăiat şi cusut. Pe tivurile ireductibilităţii: noncontradictorialitatea, nederivabilitatea şi autosuficienţa - acestea fiind criteriile evidenţialităţii axiomatice, zis-a Aristotel, nicidecum binele, adevărul şi frumosul definibile numai post-sistemic. Definiţiile lumii nu mai apelează la contrarietate (binele prin rău, adevărul prin fals, frumosul prin urât), ci, intrinsec, prin ireductibilitatea generic-sistemică logic-etic-estetic. Altfel de bine, altfel de adevăr, altfel de frumos - altfel de cunoaştere şi, deci, de putere. Altfel de politică! Atemporal şi neautoregenerabil, sistemul în care este adevărat, bun şi frumos numai ceea ce corespunde criteriilor sistemiste ale ireductibilităţii pune ori perfectibilitatea fiinţei umane - contradictorie, combinativă şi insuficientă sieşi - ori propriul sine în criză. Câte sisteme, cetăţi, regate şi imperii nu s-au prăvălit!


Năucitoare, inculparea creştină a comunismului! Parasistemic, sesizând neumanismul raţionalismului, în loc să intuiască încă o ireductibilitate, croitorii umanismului creştin au adăugat binelui, adevărului şi frumosului ceea ce au socotit c-ar umaniza moda sistemului - dragostea -, ignorând că, dacă numărul ireductibilităţilor îl stabileşte pe cel al ireductibilelor (valorilor) componente, forţarea criteriului pune în criză hibridul altoit. Sudând lupta şi ura de clasă în locul iubirii creştine, comunismul a accelerat degradarea şi aşa vulnerabilului para-sistem creştin-umanist încropit: nu ateist, ci (teologic, zis) satanic, anti-creştin.


Dacă n-ar fi dublat de indiferenţă religioasă, contradictoriu „mai-mult”-ului transcendentalizator, imperativul profitului clamat drept criteriu ar fi, trans-sistemic, cea de a patra ireductibilitate - cea a autoregenerării. Viabil, însă, dacă n-ar izbi, anarhist-antisistemic, în primul rând, etica şi, prin ea, contextual-sistemic, logica şi estetica. Din reprezentarea unei lumi bidimensional-plate şi a unei temporalităţi ciclice, realitatea a făcut pasul lateral, din dualitate, în spaţiul tridimensional şi timpul liniar tripartit şi, implicit, de la realitatea culturală dual-entelehică, la cea valorică terţiară. Nici - în repetabilitate temporală - pe loc, nici liniar înapoi (deci nici înainte), ci, alături, în altfel de timp; realitatea s-a primenit nu în aceeaşi dimensiune, ci-n dimensionalitate. Politica trebuie să producă istorie, nu s-o ronţăie dimensional, s-o consume cultural.


Când regenerarea unui sistem axat valoric duce, prin interacţiunea ireductibilelor care sintetizează, ca într-o metaforă (semnificaţia inedită fără semni­ficant), o cultură inedită fără structură, geometria metasistemului regenerat nu mai croieşte realitatea pe tiparul valorilor fundamentale, ci pe al unor culturi fundamentalizate. Soluţia nodului sistemist gordian gestează în însăşi oximoronica „libertate a temniţei” care-i pune în criză regenerativă dimensiona­litatea: culturile interfecundează în meta-culturi, cum se susţine de amar de vreme. Percepţia puterii de organizare şi gestionare a unei asemenea realităţi transcendentalizează gândirea politică, nemaicontractând-o consumist.


De parte de a fi o soluţie, consumismul poate fi cel din urmă impas; unica resursă inepuizabilă zace-n zăcământul cultural.


Lumea este ceea ce vedem - realitatea, ceea ce credem. Cum continuitatea mentală identifică crezul vieţii, noi văzând, esenţialmente religioşi, numai ce credem, unica certitudine rămâne cultul incertitudinii percepţiei asupra libertăţii. Am crezut că, prin sintetizarea contrariilor, saltul dialectic ne eliberează. Până când am priceput că nicio cultură nu este inferioară sau superioară alteia, nu se surclasează sau supraclasează, ci toate se alătură, paritare, nu numai în diversitate ci, mai ales, prin ireductibilitate întru regenerabilitate. (Cum, oricât am prelungi inductiv logica literelor şi a cuvintelor, spre a ajunge la cifre, numere şi formule frazate aritmetic sau cum, oricât am stoarce logica aritmeticii, n-o putem face nici să scâncească măcar „mamă”, cea mai simplă fracţie sufletească, crezul continuităţii musai a creat algebra unei originale libertăţi trecând cu vederea necontrarietatea „dialectică” dintre cifre şi litere.)


Nu raportarea faţă de mijloacele de producţie defineşte o clasă socială, ci apartenenţa la o cultură sau alta - toate depozitate atât individual, cât şi social, şi nu, ierarhizator-static, prin superstiţia me­moriei colective, ci, dinamic, prin lateralitatea instituţiilor normative şi formative - toate, de la cultura iniţiatică a elitelor moderne sau antice la barbaria rândaşilor, toate manifeste oriunde-oricând relativist, corect-inegale politic; absolutamente, paritare năstruşnicei regenerări culturale. Egalitate sau paritate? Democraţie fizică, subdimensional sau multidimensional, culturală? Egali nu pot fi, decât prin îndatorare, nici aceia care deţin aceeaşi putere, fiindcă nici ea nu-i, ca orice proprietate, decât un împrumut în contul regenerării.


În definitiv, a avea înseamnă a mai fi. A mai fi democrat presupune accepţia parităţii, nu a egali­tăţii. O colectivitate se „alătură” democraţiei nu când, fiind a mai multora, o cultură răzbeşte şi do­mină, ci când poate să mai fie, regenerând paritar prin participarea tuturor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul