Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

Stăm rău, domnilor!


● A căzut cortina peste a XX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru...
Recurg intenţionat la acest clişeu mălăieţ şi răsuflat pentru a fi în spiritul idem al manifestării desfăşurate pe scenele bucureştene timp de o săptămână. Dacă ăsta este nivelul de vârf al spectacolului teatral din România, atunci daţi-mi voie să exclam caragialian: Stăm rău, domnilor! Mult prea mult experiment de calitate îndoielnică, prea multe fiţe regizorale fără acoperire în aur artistic, prea multe teatralisme ieftine şi prea puţin Teatru cu majusculă – cam acesta ar fi, în mare, bilanţul din acest an al F.N.T. Oamenii din branşă afirmă – sotto voce, bineînţeles... – că vinovată este selecţia spectacolelor, încredinţată, în conformitate cu o hotărâre mai mult decât discutabilă a UNITER, unei singure persoane. Persoana sub al cărei mandat s-a con­sumat ediţia 2010 a festivalului (din fericire, ultimul!) se numeşte Cristina Modreanu şi-n cârca ei cade responsabilitatea numeroaselor rateuri şi sporadicelor reuşite care au conturat teoreticul repertoriu ideal al instituţiilor teatrale ale neamului.


În general se spune că, dacă vrei să îngropi o iniţiativă, o dai pe mâna viguroasă a unei comisii. Din păcate, nici soluţia cu selecţionerul unic nu se dovedeşte mai de Doamne-ajută. Poate fiindcă numirea sa se face tot de o comisie!...


● Aş fi nedrept să nu remarc, totuşi, dintre reprezentaţiile propuse anul acesta de FNT, pe aceea a Teatrului Andrei Mu­reşanu din Sfântu Gheorghe, unde regizorul Cristian Ban a pus în scenă, cu imaginaţie, bun gust şi aplomb, piesa Bilianei Srblianovici Poveşti de familie. Un spectacol modern, alert, dinamic, în care drama coexistă fericit cu umorul şi jucat de patru excelenţi tineri actori: Sebastian Marina, Daniel Rizea, Claudia Ardelean şi Fatma Mohamed.


Tot la capitolul remarcări se cuvine menţionat numele lui Bogdan Zsolt de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoxca (Angelo din Măsură pentru măsură de William Shakespeare) – un interpret first class în toate rolurile în care l-am văzut. Şi am văzut câteva în ultimii doi-trei ani...


● Din datele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) rezultă că structura actuală a populaţiei României după criteriul veniturilor realizate se înfăţişează astfel: 80% săraci, 16% clasa de mijloc şi circa 3% bogaţi (diferenţa de un procent o reprezintă nehotărâţii...). Başta­nii financiari îşi adjudecă aproape 23% din totalul veniturilor realizate în patria-mumă pentru unii şi ciumă pentru majoritatea. Sau, altfel spus, 1% dintre bogaţi au venituri egale cu 40% dintre săraci. Nasol, cum ar zice inclusiv intelectualii români de dreapta. Vorba aia: polarizare să fie, dar să ştim şi noi!


Cel mai îngrijorător este însă procentul nesemnificativ deţinut la noi de ceea ce se cheamă clasa mijlocie pe care, de 20 de ani, o clamăm pe toate drumurile, potecile, aleile şi bulevardele politice drept baza fundamentului temeliei societăţii burghezo-liberale pe care, chipurile, o construim cu avânt stahanovist. Uite că, în realitate, nu prea o construim! Ba, pe ici – pe colo, şi anume în punctele esenţiale, mai degrabă o demolăm prin tot felul de acte normative emanate din frunţi tembele de parlamentari care habar n-au pe ce lume decalibrată trăiesc.


● În ultimul număr al săptămânalului Cultura, Mihai Iovănel încearcă un răspuns sau chiar o rezolvare la problema de enigmistică literară ridicată în urmă cu ceva vreme de Ioana Pârvulescu în numărul 25 al revistei România literară. Despre ce este vorba?


În schiţa High life, cronicarul monden al publicaţiei „Vocea Zimbrului”, tânărul Edgar Bostandaki, de-i mai zice şi Turturel, scrie un articol privitor la marele bal filantropic organizat în saloanele otelului Regal care se bucură de participarea tuturor notabilităţilor din Târgul Mare în frunte cu preşedinta comitetului damelor, doamna Athenaďs Grégoraschko, soţia subprefectului. Spre ghinionul autorului, în text se strecoară o regretabilă greşeală tipografică. Iată pasajul:


...Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaďs Grégoraschko, infatigabila silfidă...
Aici o îngrozitoare greşală de tipar...


Mihai Iovănel reproduce fraza din România literară în care Ioana Pârvu­lescu formulează „enigma”: Se ştie foarte bine ce a păţit Turturel în urma unei „îngrozitoare” greşeli de tipar, dar nu se ştie deloc care este acea greşeală. Şi fiindcă tot nu se ştie, M.I. pleacă voiniceşte în cău­tarea cheii misterului, emiţând două ipo­teze: (i) Greşeala de tipar provoacă un joc de cuvinte licenţios: aceasta reiese din reacţia avută de soţul doamnei Athenaďs Grégoraschko faţă de Turturel; (ii) Schimbarea de litere în interiorul sintagmei [infatigabila silfidă – nota mea, G.N.] este minimă – nu poate fi schimbată decât o literă, cel mult două. Premise absolut corecte, care însă îl trimit pe Mihai Iovănel în braţele unei concluzii perfect false, după părerea mea. (Asta ca să nu mai spun că, pentru a ajunge la ea, autorul articolului din Cultura o ia pe Simeria, plimbându-ne inutil prin alte două texte caragialiene, plus unul al lui Tudor Arghezi şi, în fine, altul al lui Petru Dumitriu...).


Care este, aşadar, rezolvarea propusă de Mihai Iovănel? Să-l ascultăm: Ce a apărut în „Vocea zimbrului” în loc de „infatigabila silfidă”? Răspunsul, dacă nu l-aţi ghicit deja, îl obţineţi înlocuind pe a cu u.


Întrebare: pe care a, că în „infatigabila” sunt trei? Primul? Al doilea? Al treilea? Toate? Cel mai probabil, primul. Ce obţineţi, se vede cu ochiul liber: o trivialitate de toată jena! Îmi pare rău pentru domnul Iovănel: Caragiale este, uneori, licenţios (vezi, în acest sens, şi schiţa La Moşi), dar niciodată trivial!


Eu cred că, „îngrozitoarea greşeală de tipar” se află în cu totul altă parte, şi anume, în interiorul cuvântului „silfidă”. Aici se produce schimbarea ordinei a două litere, l şi f, vocabula rezultată fiind „siflidă”. Pentru cine nu ştie, siflidele sunt formaţiuni cutanate specifice sifilisului secundar care apar pe piele. În opinia mea, această buclucaşă trimitere semantică la o boală venerică determină reacţia ofuscată (pe bună dreptate, de altfel) a soţului doamnei Athenaďs Grégoraschko.


P.S. În textul său din România litera­ră, Ioana Pârvulescu adăuga: ...Nu-mi amintesc să se fi lămurit ce cuvânt se putea să fi apărut în articolul „Cum se pitrece la noi” din „Vocea Zimbrului” în loc de „infatigabila silfidă”. Să am pardon de impresie, dar dacă citea cu atenţie articolul din Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (Editura Cartea Românească, 2009) consacrat de Gelu Negrea nefericitului Turturel, ar fi putut găsi, la pag. 322, următoarea afirmaţie: „O îngrozitoare greşală de tipar” o transformă însă pe madam Athenaďs Grégoraschko, patroana balului, din „infatigabila silfidă”, într-o deplorabilă purtătoare de boli sociale, iar pe Turturel, din gloria publicistică a Târgului Mare, în victima violenţei verbale a subprefectului...


Acum, din două, una: ori formularea perifrastică a lui Gelu Negrea nu era destul de transparentă pentru doamna Ioana Pârvulescu, ori s-a ajuns în situaţiunea că nici măcar cei care scriu despre Caragiale (mai bine sau mai rău, fireşte) nu se mai citesc între ei. Din această dilemă nu puteţi ieşi!...


● Domnul Arpad Pazsckany, patronul C.F.R.-ului din Cluj Napoca, reinventează în mod voluntarist şi original democraţia fotbalistic-stadionardă şi drepturile omului-suporter al altor echipe decât aceea a dânsului. Măsura „organizatorică” prin care fanilor dinamovişti li s-a permis duminică accesul pe stadionul din Gruia decât dacă posedau buletin de Bucureşti concurează imaginaţia bolnavă a lui Ceauşescu în materie de domiciliu. De ce nu li s-a cerut şi câte o adeverinţă de la administraţia blocului cum că sunt la zi cu plata regiei şi a fondului de rulment sau un certificat de bună purtare de la locul de muncă (pentru norocoşii care mai au aşa ceva, evident!)?



Domnul Pazsckany putea să le interzică, pur şi simplu, celor din Alba Iulia, Bistriţa şi de mai ştiu eu unde intrarea pe stadion, că doar e stadionul LUI, nu? De ce a mai fost nevoie să recurgă la astfel de condiţionări ridicole? Păi, nu-ţi vină să-i spui de la obraz domnului P. A. că golul C.F.R.-ului a fost din ofsaid? Ei, drăcie cu pălărie!...      

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul