Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Reţetă pentru scos campioane

        Constantin Stan

Dorinel Munteanu nu a fost Hagi. Nici Lupu. Şi nici măcar Sabău. A jucat cu toţi aceştia la mijlocul terenului - la echipe de club sau la Naţională - şi, într-un meci, nu ieşea în evidenţă. Dorinel era ca aerul: îl simţeai doar când lipsea. Atunci se vedea brambureala din echipă, atunci nu mai avea cine să recupereze, nici cine să contreze şutul atacantului. Pentru că ştia că treaba lui este între 16 şi centrul terenului, în propriul teren, şi-a confecţionat pasa lungă utilă, limpede pentru atacanţii echipei sale. Mic de statură, a trebuit să stea cu ochii ridicaţi din pământ spre a scruta terenul. Habar n-am dacă a fumat sau nu, dar cred că plămânii lui erau în stare de funcţionare la capacitate maximă şi la antrenamente, şi la meciuri. Zi de zi, ceas de ceas. A adunat cele mai multe selecţii la „Naţională”, dar cei mai mulţi îşi amintesc gafa din ultimele secunde din meciul cu Danemarca, atunci când el, cu nervii de oţel şi exact ca un ceasornic elveţian, nu a ştiut cum să ţină mingea, la un corner, în colţul terenului, pentru ca România să obţină ce şi-a propus. A bâlbâit-o, mingea s-a pierdut, a urmat catastrofa. Până la a prelua Oţelul Galaţi, cariera lui de antrenor era şi nu era. Ba, mai mult, reputaţia sa de om moral începuse să scârţâie, patronii acuzându-l de tot felul de lucruri necurate, blaturi, intrigi, făţărnicie. Vasluiul, Clujul, Piteştiul nu-i poartă amintiri prea plăcute. Nici la Steaua nu a stat prea mult şi, chiar dacă s-ar putea zice că nimeni nu stă prea mult la Steaua din cauza lui Becali, a plecat dat afară, în urma unei serii de rezultate proaste.


Nici la Oţelul nu a fost totul lapte şi miere. În sezonul trecut, suporterii se cam săturaseră de jocul şi rezultatele proaste, îl fluierau copios, îi spuneau vorbe urâte, iar „de-mi-sia, de-mi-sia” nu era chiar cel mai urât. Mie câteva jocuri mi s-au părut chiar dubioase, Oţelul pierzând absolut previzibil şi chiar la scorurile care se şuşoteau printre chibiţi. Pâş, pâş, fără să marcheze, dar şi fără să ia gol, Oţelul şi-a reglat mecanismul prin etapa a patra şi a tot urcat, şi a tot bătut, şi iată Oţelul pe locul I, la patru puncte avans de cel mai apropiat urmăritor. Conduce, cum s-ar zice, confortabil. Şi eu risc, spunând încă de pe acum: va fi campioană. Va urma exact traseul Unirii Urziceni.


Am văzut mai multe jocuri ale Oţelului. Exact jocul ialomiţenilor: apărare cu opt-nouă oameni, enervantă pentru adversari, refuzul programatic al jocului, retragere în propria jumătate de teren încă din primul minut. Înşelaţi de o asemenea invitaţie de a veni peste ei, adversarii Oţelului înaintează cu toate liniile pas cu pas, minut cu minut, aduc oameni din apărare să creeze superioritate sau măcar om liber căruia să i se paseze, lăsând o jumătate de teren liberă. Cu două-trei scheme de contraatac bine puse la punct şi cu jucători de mare viteză - cam toţi aleargă bine şi mult la Oţelul -, gălăţenilor le sunt necesare două-trei reuşite pe traseele ştiute - ieşire din apărare cu pasă la mijlocaş, angajare pe o latură a terenului sau direct pe vârf - spre a da un gol. De obicei, golul ăla le este suficient ca să câştige. O singură dată s-a avântat Dorinel să câştige, să joace şi a ieşit o catastrofă: vasluienii lui Porumboiu, pe care voia să se răzbune, le-au dat patru. Puteau fi chiar 6-7!


În meciul cu Craiova, oamenii lui Dorinel s-au aruncat în calea baloanelor cred că de mai multe ori decât o fac nişte jucători de hochei pe parcursul a două-trei jocuri. Este vorba, desigur, şi de angajament, de dorinţa aprigă de a nu pierde, dar mie felul ăsta dispe­rat de a trata un meci de fotbal nu îmi place. Nu îmi place nici felul în care, ca şi Dan Petrescu, face spectacol pe marginea terenului Dorinel Munteanu, rupându-şi hainele de pe el, băgând două degete în gură şi fluierând ca la târlă, nici smulgerea părului din cap la fiecare decizie a arbitrului nu îmi place. Presiunea asta a dat roade şi Oţelul e pe primul loc şi în clasamentul echipelor beneficiare de arbitraje extrem de favorabile. Exact ca şi Unirea când a câştigat campionatul, Oţelul, prin antrenorul ei, ţipă, se dă cu fundul de pământ că-i dezavantajată şi obţine ceea ce se cheamă „discri­minare pozitivă” pentru că, nu-i aşa, „e o echipă mică, de provincie” şi granzii au furat destul altădată!
Meciurile Oţelului sunt la fel de încrâncenate şi urâte ca şi jocurile Unirii Urziceni. Şi la fel de eficiente. Cu jucători modeşti, dar harnici, iată, se pot câştiga campionate în România, adică într-o ţară în care proverbul des auzit este „brânză bună în burduf de câine”, adică, într-o ţară în care mulţi fotbalişti talentaţi au murit eterne speranţe, în care munca este pentru negri şi tractoare, şi mediocritatea capătă lucirea aia amărâtă a înlocuitorului. Dacă nu e aur, măcar aduce un pic a aur, nu?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul