Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Realiști proteici

        Marian Victor Buciu

Ca Alexandru George, dar fără a face şi oficiu critic, GHEORGHE SCHWARTZ (1945) şi-a exprimat decepţia în legătură cu tratamentul aplicat de comentatori prozei sale. Receptarea acesteia se află în proporţie inversă cu voinţa şi puterea lui de a scrie. Fireşte, nu este el cel mai neiubit ori ignorat dintre scriitori. Nu este el, nici pe departe, un nerevelat. Dar ceea ce semnalează prozatorul, pornind de la cazul propriu, poate da de gândit. Că îşi extinde situaţia personală asupra a ceea ce numeşte „generaţia” sa – desigur, generaţie de creaţie –, cu pretenţia înnoirii şi expusă cecităţii critice, ţine de cunoscute strategii uzuale şi profund discutabile. Dar Schwartz nu se află departe de adevăr, atunci când constată că receptarea literară are inerţii şi prejudecăţi, generate de simpla semnătură auctorială, care implică apartenenţa la un grup de mai mic sau mai mare prestigiu. Valoarea, conform acestei (pre) judecăţi, n-ar veni niciodată din necunoscut. Nimic nu ar fi, potrivit acestei teze, imprevizibil. Or, de aceea, totul devine monoton şi plictisitor. Şi asta chiar în regimul real al valorilor. Am putea formula o (ipo)teză venind dintr-o direcţie opusă. Şi anume că literatura română ar avea o cotă mai înaltă, dacă s-ar livra anonimă; vezi succesul constant, dar umilitor pentru arta cultă, al folclorului nostru, într-o lume a individualităţii specializate.


Privitor la formula artistică, prozatorul Gheorghe Schwartz nu are prejudecăţi. Desigur, cu condiţia ca formula să fie cu adevărat artistică, indiferent că este „tranzitivă” sau „reflexivă”, directă sau oblică, realist obiectivă sau subiectivă, ori irealistă, parabolică. Ca şi tema, formula nu performează decât prin vocaţie şi personalitate. Romanele sale realizează un echilibru între perspectiva subiectivă şi obiectivă, asupra unui spaţiu şi a unui timp epic explorat şi exploatat cu stăruinţă: lumea istorică obsesivă a Banatului, aflată într-o Românie burgheză. Obiectivitatea acestor naraţiuni apare ca efect al subiectivităţii. Raţiunea îşi include iraţionalitatea. Construcţia epică rămâne mai ales rezultatul „distrugerii” sau fragmentării. Scrisul este la el o practică a identificării sau personalizării existenţiale şi deopotrivă a transubstanţierii prin depăşirea şi uitarea elaborării. Despărţirea de sine şi operă, prin uitare, recunoscută într-o confesiune, se constituie ca un gest de trecere într-o altă lume, după parcurgerea celei istorice. Scriind, Schwartz se întâlneşte cu sine autosuprimându-se, ca Narcis. Identificarea este a numelui autorului şi a tuturor titlurilor operelor sale, prin cifra 8, a literelor care le alcătuiesc. E numărul şi semnul regenerării, echilibrului, dar şi al totalizării. Fără a mai aminti că, aşezat pe orizontală, 8 este semnul infinitului. Prozatorul problematizează iraţionalul. El este, mai cu seamă, un analist al profunzimilor conştiinţei. Romanele aduc cu ele o viziune etică şi filozofică dintre cele mai pregnante, în contextul lor istoric. Într-un stil energic, voit nesupravegheat, articularea lor epică se fundamentează pe conştiinţa personajelor, aptă să suporte, prin caracter şi mentalitate, încercări dramatice traumatizante. Retorica narativă este, de regulă, suplă, complexă, adecvată.


Schwartz s-a făcut remarcat, de fapt, chiar de la primul roman, Martorul, 1972, urmat de Pietrele, 1978, A treia zi, 1980, Spitalul, 1981, Efectul P, 1983. Ele rămân inegale artistic şi valoric. Se distinge, prin îndrăzneala implicării în contextul istoric, Spitalul. Romanul este o parabolă reuşită, dar nu singulară, pentru proza de la sfârşitul erei „socialiste”. Spitalul poate fi citit ca o parabolă filtrată prin Cehov, Kafka, dar şi prin prozatorii contra-utopiei politice din vremea sovietismului planetar. Lumea ficţională este edificată pe linia als ob: este lumea ca spital. Sensul rămâne mai curând unul previzibil: de lume bolnavă. Spitalul a fost organizat ca o cazarmă. Militarismul nu ajunge să fie întrecut decât, poate, de amoralitate sau imoralitate. În Spitalul, structura de roman, de tip als ob (ca şi cum), derivă dintr-o combinaţie de onirism şi realism etic-istoric. Trebuie spus că Schwartz a părut, iniţial, a avea afinităţi cu Grupul oniric. Apropierea propriu-zisă nu s-a petrecut. El nici n-a avut, de altfel, şansa lui Sorin Titel – oniric între 1968-1971, şi cu urmări de fundal în restul operei sale –, de a ieşi din zona provinciei bănăţene.


O experienţă regresivă, aidoma unui  personaj dintr-un roman al lui N. Breban (Îngerul de gips), tot doctor şi universitar cu faimă, traversează personajul din  Cochilia, 1992. Aici, doctorul este scos din existenţă, nu prin metamorfozarea sa în sobol, ca la Breban, dar prin închiderea în sine. Recluziunea este motivată, în lumea postcomunistă, în fapt a „comunismului rezidual”, persistent în instituţii şi indivizi. Tema identităţii etnice şi a destinului istoric al evreităţii, prin actualizarea cazului Dreyfus, domină Procesul – o dramă evreiască, 1996. 


O „deprovincializare” spectaculoasă a spaţiului şi timpului romanesc se produce în Cei o sută (Anabasis, 1988, Ecce Homo, 1993, Oul de aur, 1999, Mâna albă, 2000, Vara rece, 2004, Axa lumii, 2005…), un ciclu de romane, până acum doar pe jumătate realizat. Ciclul acesta epic se constituie ca un enorm şi dificil proiect al destinului omului aruncat în istorie. Seria este populată cu o sută de personaje, pe parcursul întregii istorii, din antichitate în actualitate. Întreaga istorie apare ca o proliferare umană comună, esenţial derizorie, şi tocmai prin aceasta reprezentativă. Proiectul artistic singular, romantic, titanic, a fost primit mai curând cu nedreaptă indiferenţă. Este aici cuprinsă o întinsă secţiune dintr-o istorie a răului, a conflictului nestins şi a eşecului, care ajung să fie mereu depăşite printr-o vie memorie, destinată să asigure încrederea în regenerarea omului. Documentaţia mi se pare matur absorbită artistic în universul vizionar, în ansamblu rezistent. Schwartz practică de acum o epică sintetică, de o matură hibridizare. Realismul istoric şi psihologic se deschide firesc realismului simbolic, parabolic, mitic. Ce s-a publicat până azi rămâne o remarcabilă reconstituire a spiritului etic şi antropologic în „istoria mică”, a omului obişnuit, pe fundalul istoriei personalităţilor uşor – a se citi cuvântul în dublă conotaţie – reconfigurate.


Proza sa scurtă (Ucenicul vrăjitor, 1976, Castelul albastru, 1986, Maxi­mele-minimele, 1984) este interesată de experimentul major, fantastic, oniric, ludic, dar şi moralist.


ALEXANDRU VLAD (1950) este un scriitor autonom şi doar subiacent solidar cu „generaţia” realist-textualistă, cu care împarte un eclectism epic, urmat uneori şi disociativ. El nu se supune modelor şi modelelor interne, nici celor ale „generaţiei”, luându-şi drept repere de propedeutică literară poeticile narative semnificative, încă active. Are modele în proza de limbă engleză, de analiză mai curând morală decât psihologică şi cu accente simbolice. Nuvelistul scrie, ca şi M. Nedelciu, despre şi din perspectiva tânărului citadin, iniţiat în literatură şi în curs de iniţiere în existenţă, prin cărţi şi turism. În Aripa grifonului, 1980, realitatea se desfăşoară în căutarea textului, iar textul se (auto)produce în căutarea realităţii. Naratorii sunt scriitori sau naratori orali, cu har. Ei ştiu să îndepărteze referentul cel mai apropiat, metamorfozându-l artistic până la totala nerecunoaştere, graţie unor principii de transpunere care par, dar nu sunt deloc, naturale. Principiile funcţionează ca nişte trucuri care, prin rememorare, alterează într-un fel persuasivutopic, aşadar într-un fel iluzionant, realitatea. Naratorii sunt, intuitiv, deopotrivă naratori, receptori ai ficţionalului sustras documentului. Al. Vlad concepe naraţiunea încapsulată (meta)ficţional, într-un mod demonstrativ. În afara povestirii-„text”, volumul cuprinde şi ficţiuni lipsite de autoreflexivitate poetologică, în care evenimentele cotidiene (marginalizarea, eşecul etc.) devin pretexte de analiză morală. Stilul atrage prin precizia matură a expresiei, deviată uneori în alterare analitică, într-o sintaxă laborioasă, însoţită de o ariditate lexicală asumată. În Drumul spre Polul Sud, 1985, autenticitatea trăirii devine dependentă de autenticitatea „povestirii” ori textului. Acesta este conceput monologic, descriptiv, analitic, fantezist, ludic. Nuvelistul se arată a fi un fin observator al intimităţii complexe. Posedă ştiinţa alegerii şi decupării evenimentului (non)epic, supus explorării atente, minuţioase, semnificative. Moralismul psihologic derivă din examenul interiorităţii, dar şi al lumii exterioare, exprimat prin cotidianul limitat la indivizi instruiţi, sensibili, lucizi, cu propensiuni creatoare. Vlad este vizual, policrom, în reproducerea unor peisaje sufleteşti. Perspectiva curentă a relatării apare enigmatică, ambiguă. Scrisul acesta rămâne memorabil prin expresivitatea apoftegmatică. Al. Vlad ajunge romancier din ambiţia de a înfrânge prejudecata critică a superiorităţii romanului, conceput de el ca extensie şi hibridizare proteică a prozei scurte. Frigul verii, 1985, este un roman de război, extras dintr-o experienţă livrescă, a scriiturii, şi nu dintr-o experienţă existenţială. Autenticitatea „textului” determină adevărul istoriei şi al vieţii. Războiul este prezent ca emblemă morală şi moralistă a vieţii, supusă iniţierii în rău, decadenţă ori crimă. Roman analitic, descriptiv, de un dramatism (di)simulat, Frigul verii este livresc, intertextual, în măsura în care apar în textul său trimiteri la alte romane ori situaţii pe tema epică a conflagraţiilor. Sensibilitatea analitică morală a lui Al. Vlad se dovedeşte aptă să asimileze epic idei, „teze”; iată, prin urmare, un  risc depăşit, ştiindu-se că mulţi s-au blocat în ariditate şi stridenţe. Romanul nu numai că nu admite stereotipiile unei literaturi istorice şi „politice” ideologizate, dar reuşeşte tocmai să le dezamorseze şi să-şi ţeasă pânzele epice şi reflexive din anti-clişeele circumscrise urmărilor Diktatului de la Viena, cu răpirea Transilvaniei din teritoriul României precomuniste. Realizat printr-o formulă a parabolei istorice, cu aluzie la momentul contemporan, romanul se dovedeşte a fi o bună ilustrare epică şi meditativă a manifestărilor morale şi politice, individuale şi cetăţeneşti, în istoria care se exprimă doar într-un limbaj de forţă. Iată un model de roman rural, reluând tema şi problematica războiului, cu mijloace intelectualizate. Naraţiunea, reliefând şi eliberând vocaţia narativă ori reflexivă, este centrată, ce-i drept, pe cei doi tineri învăţaţi, un german şi un român, care aparţin celor două naţionalităţii şi etnii aflate în conflict, una cotropitoare, alta cotropită. Romanul devine convingător prin adevărul reacţiei omului de rând la provocările, mereu „excepţionale”, ale istoriei, care îl terorizează şi adesea chiar îl distruge.
Fragmente dintr-o Panoramă a prozei românesti contemporane

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul