Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poetul-administrator nu-și dă demisia

        Felix Nicolau

Institutul de poezie legală a împlinit 15 ani. O instituţíe serioasă construită cu migală, unitară ca intenţie arhitectonică, însă variată ca stil. Cele două volume apărute la Vinea în 2010 ajută enorm înţelegerea artei lui Lucian Vasilescu Chiar dacă aşteptarea într-o zi dogoritoare de iulie a editorului Tzone a fost chinuitoare, cu puseuri de hiper şi hipotensiune, rezultatul este unul remarcabil.


Lucian Vasilescu, cu aerul lui de hippie relaxat şi aristocratic – adică simplu şi bonom (auto)ironic, îşi adjudecă lejer eticheta de nouăzecist, spre deosebire de alţi colegi de promoţie, care au defectat la optzecişti - pe motive de gardă regală, probabil. Aventura a început cu Evenimentul zilei, care avea un moto din Salvador Dali: „Astăzi, când privesc ziarele pe dos,/ văd lucruri divine, prinse într-o anume mişcare”. Jurnalismul văzut „pe dos” naşte poeme în general masive, intertextualizate, îmbibate cu ironie, cinism şi parabole ce dau impresia unui slalom continuu pe graniţa dintre artă şi viaţă. Titlurile poemelor sunt rocamboleşti şi şocante înspre absurd: „După ce am băut aproape un litru de vodcă,/ M-am dus şi am scris o femeie/ în Gara de Nord/ APOI EA A FĂCUT SEX ORAL/ CU CONTELE ARLANOFF”. Referinţele continue la texte şi poeme clasicizate sunt împinse spre abracadabrant, în jocuri de rime interioare – tehnică preluată, ulterior, de unii douămiişti marginali: „lucrători şi lucrătoare cu băşti şi/ basmale cu nezdruncinate convingeri proletare/ anale suprasexuale erecţii oropsiţi ai vieţii/ sfârşind o dată cu trecutul negru”. Foarte sensibil la clişee, fie ele şi culturale, poetul montează sforăielile limbajului lemnos ca stucaturi pe opera proprie. Nici cortegiul balcanismelor nu-i scapă, mergând pe linia Barbu-Dimov-Cristi Popescu: „e destui care vrea să ne puie la uşa iubirii/ zăbrea”.


Fabulaţia conţine mereu cotidianul obscen prin dezumanizare. Sunt constante trimiterile la reprimarea Revoluţiei din ’89. Regimul poliţienesc este atacat deja în titlurile poemelor, ele însele minipoeme: „Lapidat cu tandreţe de organele de ordine,/ Am fost depus la Institutul de Poezie Legală/ ÎN COMPANIA SELECTĂ/A UNOR FEMEI CELEBRE”. Parafrazarea textului biblic frizează textualismul, însă verbul corect este acesta „a friza”, căci intenţia auctorială are un filon religios puternic, orişicât: „când scrii să nu-ţi iei o înfăţişare/ posomorâtă/ ca făţarnicii cari îşi sluţesc feţele/ ca să se arate/ oamenilor că scriu” şi „dacă vei ierta oamenilor cuvintele lor şi/ tatăl tău ceresc îţi va ierta ţie textele tale/ şi vei fi mulţămit”. Nu este acesta un fel de crez nouăzecist?
Parodia sofisticată o mai întâlnisem la Traian Ştef. Acolo erosul precumpănea. Aici accentul cade pe o lume de circari, vizionată prin viziera lui Toulouse-Lautrec, aşa cum se întâmplă în poemul „Deşi putea face amor cu cinci pitici deodată/ Signorina JEANETTE nu a mai/ putut intra în valiză,/ ŞI A FOST IMEDIAT PUSĂ PE LIBER”. Aş putea zice că Lucian Vasilescu trebuie citit permanent printre rânduri. El întreprinde o critică a cărnii practice, în cheie bufă, grotescă, pe sistemul ridendo castigat mores. Sexualitatea este una inteligentă, pervers de inteligentă chiar, nu tragică sau teribilistă ca a douămiiştilor.


Ingineria poemului de dragoste (1996) iar uimea prin juxtapunerea unor termeni proveniţi din arealuri lingvistice aparent opuse. „Inginerie” poate însemna „mânăreală” sau compunere după reguli algebrice, ca la Edgar Allan Poe sau St. Mallarmé. Numai că miezul volumului era încolţirea funcţionarismului: „subsemnatul născut/ din elan birocratic la în judeţul/ cu domiciliul actual…” (Poem formular). Noul Apollinaire este un poet-administrator scârbit de lume, scorţos în singurătatea-i precum dizgraţiatul Machiavelli: „potrivesc fracul salut mă aşez descifrez/ cu un deget la maşina de scris für elise”. Instrumentul de transpunere fizică a textului este şi pian, dar şi maşină de tocat. Scrisul este armonie în aceeaşi măsură în care este şi tortură: „îhî îndes în gura maşinii de scris un căluş/ de hârtie” (Şapte zile în care altădată a fost făcută lumea sau cum s-a fost scris acest poem). Un textualist autentic produce text din datorie, cu scrâşnet, pentru a regenera universul care, în cazul nostru, se arată stupidizat de rutină: „în tramvai strâns uniţi în jurul ideii/ că va fi ora şapte” (Felul în care ziua începe). Leonid Dimov bântuie visele coşmareşti ale poetului şi, pentru reglarea somnului diurn, el produce tot în 1996 un volum terapeutic: Sa­natoriul de boli discrete.


Arsenalul retoric este cam acelaşi: poeme masive, trimiteri subtile, critic subtile, pastişe şi parafrazări, apoi versuri sclipitoare evidenţiate prin diverse corpuri de literă, paralelisme polifonice etc. Un exemplu din Prima şedinţă de terapie în grup, după ieşirea din starea de şoc: „Eu primisem/ în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă/ şi făceam cu ea ture./ Primise în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă şi/ făcea cu ea ture prin oraş“.


Incursiunea prin Jurnalul Autorului îl arată pe acesta ca pe unul dintre Marii Trişti, autentic tocmai pentru că luptă să-şi mascheze deprimarea. Foarte puţină autoreferenţialitate, în schimb multe giumbuşlucuri, prelucrări ale lamentaţiilor biblice, auto-internări la ospiciul nebuniei – carnavalul unul clovn shakespearian exilat în Balcani. Încă o dată va fi luată în tărbacă vesel-aberanta realitate în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000), minulescian declarat, dar şi pătruns de oboseală. Pentru prima oară se vorbeşte deschis despre „patologia speranţei”, iar clovnul se transformă într-un Iov „cu capul pe umeri, pe masă”.


În 2004 apare Confort 2 îmbunătăţit, cu un subtitlu şfichiuitor: Despre autonomia de zbor în condiţii de greaţă. Tonalităţile biblice preiau ceva din poezia parabolică a Noului Testament: „Lumina care putrezeşte duminica prin ogrăzi,/ prea ostenită ca să dispară”, „cine vede doar lumina nu o vede” (Ioan:). Discursul se adânceşte în defavoarea carna­valescului, simbolul este pe punctul de a detrona alegoria. Însă Lucian Vasilescu este posedat cu intermitenţe de un drăcuşor folcloric, de unde o jubilaţie semi-păgână, bahică: „Viaţă, cîtă am avut/ Am băut şi-am petrecut/ Moarte, cîtă oi avea/ oi petrece alt cumva” (Lucian:).


Ulterior, scriitorul se dedă la biografii şi autobiografisme din zona breslei, transcrie scene cotidiene revelatoare (Cartofi vs. Poezie), mutându-se tot mai aproape de cartierul prozei. Ajunge să se întrebe: Poezie? Ce-i aia? Se simte dezorientat printre biţi şi „trilobiţi”, ca în ciclul parfumat blagian Val-Deale.


Apoi, în 2009, revine cu volumul bilingv Aproape. Atât de departe/ Close. So far away. Pe lângă reluarea mai tuturor temelor anterioare, aici domneşte ajutată ca de nişte sfetnici vrednici, respectiv formulări sclipitoare şi trăsnite, angoasa artistului confruntat cu o lume hipertehnicizată: „aşa cum te visam în tinereţe./ pe cap purtând împletită cunună de cabluri./ roşii, verzi, galbene, gri, unele ademenitoare,/ coaxiale”. Maestru al calamburului şi al rimei derutante, poetul reuşeşte din nou să-şi râdă de ceea ce-l exasperează. Fostul dandy al lui Radu Stanca s-a convertit la dreapta credinţă tehnologică: „aşteptam cu un cercel în ureche şi-n cealaltă/ cu o cască blue tooth” (soarele apunea...). Mai liric, deci mai poetic în sine, Lucian Vasilescu încă re­ciclează sufletul prin intermediul terapiei poetice: „acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez/ depărtările. cutreier/ neobosit psihozele, depresiile, nevrozele,/ mările. pe trup port răni adînci,/ rămase din lupta/ cu perfuziile, cu electroşocurile,/ copilăria, iluziile” (ca printr-un ochean...). Chiar dacă traversăm, politic vorbind, zodii ale Marinarului, poetul priveşte lumea printr-un ochean whitmanian, întors pe dos, însă. Fibra lui critică, învelită într-o minunată ironie, nu-l lasă să alunece înspre expresionism etalat ori înspre estetisme manieriste. Până la urmă, opera de până acum îl vădeşte pe Lucian Vasilescu ca pe un mare profet postmodern, vraci incantator şi bolnav internat în regim penitenciar, întrucât periculos pentru liniştea noastră funcţionă­rească şi oportunistă de fiecare zi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul