Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Biografie de gulag și poveste de viață

        Adrian G. Romila

Când a apărut a doua oară, în 1996, cartea Aniţei Nandriş-Cudla era la fel de puţin cunoscută publicului larg ca şi la prima ediţie, în 1991. Cu puţine excepţii. Valoarea ei documentară şi literară fusese recunoscută inclusiv printr-un premiu al Academiei Române. Am scris despre ea atunci, fascinat, între altele, şi de potenţialul cinematografic şi, personal, am recomandat-o multora, cu menţiunea că reprezintă o lectură căreia nu i te poţi sustrage, că se face „cu sufletul la gură”, până la capăt. Răspunsurile lectorilor mi-au confirmat asta. Prin Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, încă un ciob din mozaicul terorii staliniste ieşea la iveală, unul care readucea în atenţie istoria zbuciumată a unei bucăţi din pământul românesc, laolaltă cu biografia unei femei-exponent, care avusese nenorocul să se nască acolo.


Suntem deja obişnuiţi la noi şi aiurea cu asemenea texte, de la Nicolae Steinhardt la Dimitrie Bejan şi la mulţi alţii, puşi sub un gen literar făcut celebru în lume de Soljeniţân. Nu pot să n-o amintesc aici şi pe nobelizata Herta Müller, cu Leagănul respiraţiei, un roman care ficţionalizează liric o experienţă concentraţionară „românească” de acelaşi tip. Mărturia Aniţei Nandriş-Cudla fascinează de la prima pagină, deschisă de o constatare pe cât de simplă, pe-atât de adâncă, venind din înţelepciunea unei femei care a gustat pâinea amară a unei vieţi risipite pe drumurile captivităţii: „Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…”. Ritmul narativ te cucereşte apoi rapid, se impune pe nesimţite şi te ţine prizonier de voie printr-un ritm constant şi susţinut, prin tensiunea bine dozată în dispunerea exactă a atâtor evenimente, prin precizia şi culoarea vie a aglomerării detaliilor. Toate sunt semne ale unui proaspăt şi revelator talent de povestitor, necorupt de artificii şi de tehnici sofisticate, alcătuind un fel de muzică rafinată, de început de lume, ce curge fără sincope de la un capăt la altul. La asta contribuie şi fermecătoarea fonetică a graiului moldovenesc arhaic, îmbibat pe alocuri de lexeme germane şi ruseşti, pe care autoarea l-a transpus cu naivitate în scris şi pe care editura l-a reprodus întocmai, spre deliciul deplin al lecturii. Plasticitatea unora dintre detalii şi firescul succesiunii evenimentelor în poveste face ca întâmplările relatate să se contureze cinematografic sub ochii noştri.


Povestea Aniţei Nandriş-Cudla dovedeşte, înainte de orice, absurditatea unei maşinării istorice care, prin deciziile luate în întâlniri secrete de către puţinii agenţi diabolici ai împărţirii intereselor, prinde în roţile ei ucigătoare o mulţime de indivizi care n-au nimic în comun cu politicile teritoriale, cu zonele de interes ori cu pacturile de neagresiune. Autoarea îşi începe povestea din perioada Primului Război Mondial, când satul ei, Mahala, aflat în proximitatea Cernăuţiului, trece, alternativ, de la austrieci la ruşi, de la ruşi la austrieci şi, în sfârşit, se lipeşte de patria căreia i-a aparţinut de veacuri. Urmează o perioadă de calm, care favorizează traiul liniştit, după ritmurile rurale de milenii: întemeierea unei familii, ridicarea unei gospodării, creşterea copiilor, munca agricolă, bucuriile şi greutăţile existenţei cotidiene. Se desprinde din povestire imaginea unei Bucovine mitice, cu oameni demni şi harnici, capabili să plângă la moartea părinţilor, să exalte la horă şi să se roage, într-un cuvânt, să trăiască vertical, la fel ca şi strămoşii lor din vremea lui Ştefan cel Mare, a cărui icoană o venerează în biserica satului cu mult înainte ca voievodul să fie sanctificat. Din iunie 1940, o dată cu Tratatul Ribbentrop-Molotov, începe o perioadă cumplită pentru populaţia românească de acolo. Cei care nu au apucat să treacă graniţa la conaţionalii de dincolo de Prut sunt ridicaţi noaptea din case, îmbarcaţi în trenuri şi trimişi în Siberia. La fel se întâmplă şi cu Aniţa. E ridicată în noaptea de 13 iunie 1941 de lângă mama ei bolnavă, despărţită de soţ şi, cu trei copii mici alături, înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alţi deportaţi, e trimisă în nordul îngheţat, la muncă silnică. Mai apucă să arunce din tren un mesaj scris pe o batistă, în care o lasă pe mama sa în grija vecinilor. 18 ani va petrece femeia în cumplitul exil siberian, cu perioade de foamete, boală şi epuizare, cu momente de disperare şi de speranţă, încercând să-şi creas­că cei trei copii în spiritul curajului şi al moralei pe care le deprinsese de la părinţii ei şi în care ea însăşi a strălucit ca exemplu. Credinţa în Dumnezeu, tăria de a înfrunta greutăţile inimaginabile ale condiţiei de deportat în nordul extrem şi speranţa într-o viitoare revenire acasă  fac ca cei trei să treacă ţinând fruntea sus prin bucata de istorie ce le-a fost hărăzită. Se vor întoarce acasă definitiv în 1959, după ce mai vizitaseră puţin anterior satul natal, în scurte permisii, după ce îşi regăsiseră rudele prin scrisori şi după ce făcuseră multe eforturi ca să fie reabilitaţi de către noile autorităţi, gata, de altfel, să condamne crimele staliniste în favoarea unui comunism „mai uman”. Vor mai trece încă doi ani până ce îşi vor recăpăta casa, locuită acum de altă familie. La 13 iunie 1961, exact la 20 de ani de la plecare, cei trei vor intra, în sfârşit, în casa pe care Aniţa o ridicase în tinereţe, împreună cu soţul ei.


Miezul mărturiei autoarei o constituie viaţa de lagăr, descrisă oarecum detaşat, dar viu, fără intenţia de a-i îngroşa tuşele pentru a obţine vreo eventuală compătimire. Multe din pagini sunt memorabile (remarc, de pildă, descrierea obiceiurilor băştinaşilor siberieni, bună de pus în orice tratat de antropologie). Au trăit în barăci rudimentare, la comun cu alţi deportaţi şi au muncit din greu în mediul ostil de dincolo de Cercul Polar. Băieţii s-au maturizat brusc, tăind lemne, vânând în taiga sau pescuind câte un sezon întreg pe marea îngheţată. Mama a încercat şi ea să le facă viaţa mai uşoară îngrijindu-i şi muncind, la rândul ei, pentru a câştiga dreptul să cumpere pâinea neagră, raţionalizată. Au suferit de foame şi de frig, au stat pe întuneric, au de­prins mersul cu sania trasă de câini, au stat în corturile eschimoşilor, au mâncat fructe de pădure („iagăde”) ca să nu facă scorbut, au purtat haine împletite din saci, din blană de ren sau din păr de câine. În ciuda tuturor acestor lucruri teribile, nicăieri Aniţa Nandriş-Cudla nu se lamentează patetic, nicăieri nu-i condamnă pe cei care au condamnat-o, la rândul lor, pe nedrept. Nici măcar cuvântul „comunism” nu apare, după cum a remarcat şi Monica Lovinescu. Întâlnim în povestirea ei doar seninătate şi împăcare cu soarta, nu urmând un fatalism facil, ci, dimpotrivă, respectând ideea creştină a mântuirii prin suferinţă. Gândul la datoria de a-şi salva copiii şi de a supravieţui cu orice preţ pentru a-i putea aduce înapoi, la o viaţă normală, dorinţa de a-şi revedea familia şi de-a se reintegra în ea, pe pământul natal au fost bornele care au întărit rezistenţa supraomenească a acestei femei. Şi visul ei s-a împlinit, dovedind vigoarea morală şi spirituală a neamului căruia i-a aparţinut cu cinste.


Reeditarea Amintirilor Aniţei Nandriş-Cudla (Humanitas, 2010) reîmprospătează memoria victimelor Gulagului sovietic, decupând figura exemplară a unei femei bucovinence care s-a luptat până la capăt ca să nu-i cadă victimă. E o biografie zguduitoare, dar o minunată poveste.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul