Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īnainte de tăcere

        Constantin Stan

Muzeul Literaturii Romāne a inţiat pentru această toamnă o serie de conferinţe, simpozioane, evocări, comemorări – nici nu ştiu prea bine cum să le numesc. Nu le pot numi exact pentru că īncărcătura lor emoţională este mare pentru cei care participă indiferent că sunt īn sală ori īn faţă sălii. Rotonda expune fotografii, īn sală sunt prieteni, colegi, apropiaţi. Se creează o lume virtuală īn care cel evocat pare să nu fi plecat niciodată dintre noi, iluzia se menţine cātă vreme se vorbeşte pentru ca mai apoi să īţi dai seama, dureros, că amintirea nu poate īnlocui viul, existentul. A fost Gheorghe Crăciun, azi, 17 noiembrie, cānd apar aceste rānduri, este Mircea Nedelciu, vor fi Ion Stratan şi Ioan Flora. Viaţa, literatura şi moartea īi leagă dureros pe toţi. Au fost filologi, au trăir vieţile tumultoase ale studenţiei bucuureştene şi ale cenaclurilor –dacă nu am avut reviste samizdat, noi, romānii, am avut cenaclurile ca reviste vorbite, agore nu numai literare ci şi sociale ori politice, un feniomen de care se vorbeşte prea puţin dincolo de lumea literară -, au publicat cărţi īn contra canonului comun al epocii, au īndrăznit, nu au făcut compromisuri majore cu scrisul lor, au ars rapid, niciunul dintre ei nedepăşind 60 de ani de viaţă. I-ar fi īmplinit George, Mircea şi Ioan anul acesta, Nino – abia de-ar fi făcut 55. Nu numai atāt, dar au plecat cu ani buni īnainte să-i īmplinească!


Cu George, Mircea şi Ioan n-am īntālnit īn 1970 la cenaclul Junimea. Erau mai mari decāt mine şi dacă nu ar fi fost duminicile junimiste, la Universitas sau īn podul facultăţii la Club Litere nu ştiu dacă i-aş mai fi cunoscut. Eu eram bucureştean, ei – căminişti. După cursuri, eu luam 109 şi mă afundam īn cartierul meu – pe care mi-era greu să-l părăsdesc cu toate ale lui: străzile, amicii, amintirile, siguranţa –, īn timp ce ei se īndreptau spre cămine cu opriri mai lungi sau mai scurte la Colombo, la cārciuma Operei, la Tosca, sau la Codrii Cosminului, după buget (īntotdeauna sărac) şi după vremea de afară. Ei continuau să pună literatura la cale, se tăiau īn săbiile minţilor lor ascuţite, fiecare venind cu lada de zestre a pasiunilor şi temperamentului, armonizāndu-se pānă la a deveni comune; mari şi buni cunsocători de muzică şi filme, investigānd realitatea prin lentila aparatului de fotografiat – tehnici de fotografiere, efecte, vizualizarea, redarea a ceea aparatul de īnregistrează captează fără discriminare, secvenţialitatea lumii şi posibilitatea de a-i conferi semnificaţie prin montaj sunt lesne de decelat īn prozele lui George şi Mircea, şi, īntr-un reflex tārziu le aflăm īn ultimul volum de poeme ale lui Ionică.


Sigur, eu l-aş mai fi adăugat īn suita asta de evocări şi pe un alt dispărut, tot din «gaşcă», tot din lumea noastră: Ioan Lăcustă, Meşterul, care şi el se grăbi să plece anul trecut la puţom timp după ce īmplinise 60 de ani, şi imediat după ce ieşise la pensie. Dacă tot au fost solidari īn căminele studenţeşti, īn gāndul că vor primeni literatura romānă, īn cărţile şi īm biografiile lor, mi se părea firesc să se fie solidari şi īn Rotonda Muzeului Literaturii Romāne!


Temperamentele lor diferite nu se ciocneau ci se armonizau pentru că, toţi, aveau un cult al prieteniei. Spiritul de arhivar al lui George (nu lăsa nimic să se piardă : scrisori de la ei, poeme īn ciorne pe foi de hārtie ce ar fi luat drumul coşului de gunoi, fotografii) aducea ordine īn boema tumultoasă a Meşterului, dedat pe atunci plăcerilor cafelelor de la Colombo, conversaţiilor cu iz rusesc cu necunoscuţii din cārciumi, jovialitatea lui Mircea dezarmorsa izbucnirilor, imprevizibile, de vulcan ale lui Ionică altfel şi el, pānă īn momentele alea, un bonom gata oricānd să īmpace orice conflict, punānd alături de figura lui rotundă şi lucind de o lumină blāndă, accentul de bănăţean molcom: «las’, pretene, las’ aşa».


Desigur, viaţa nu e o o ilustrată colorată īn roz, iar o prietenie nu īnseamnă numai clipele idilice ale comuniunii de idei şi speranţe. Vor fi fost divergenţe, rupturi de mai scurtă sau de mai īndelungată durată, se vor fi ivit multe scāntei īn dispute nu numaidecāt literare. Nu s-au transformat nici īn ranchiuni, nici īn invidii şi nici īn despărţiri ireversibile. Ceea ce īi unea, ceea ce i-a unit trei-patru decenii a fost mult mai puternic decāt ceea ce i-ar fi putut dezbina. Cu toţii şi-au păstrat pānă īn ultima clipă candoarea, fervoarea şi bucuria specifice tinereţii. De aceea, nici nu īşi arătau vārsta, astfel īncāt dincolo de vārsta īnscrisă īn buletin la care au dispărut (ea īnsăşi nedrept de timpurie), cānd mi-i amintesc, mi-i amintesc ca pe oameni tineri, extrem de tineri, nedrept de repede plecaţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul