Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Să rupi la loc inelul (I)

        Bogdan Ghiu

(Profanare simbolică și spațiu public interior)



Omul actualităţii, om politic, arhitect-curator
Există, după părerea mea, două profesiuni artistic-imateriale care constituie, de facto, în mod implicit, şi care deci ar trebui să fie analizate şi în mod explicit ca modele sau ca paradigme generale ale atitudinii noastre actuale, ale politicii noastre spontane faţă de lume, faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine: meseria de curator şi meseria de arhitect.
Nici una, nici cealaltă nu mai sunt însă ce-au fost. Arhitectura mi se pare perfect depăşită, în sensul, însă, că defineşte principalul mod actual de acţiune politică. Arhitectura nu mi se mai pare practicabilă exclusiv în sens restrâns, literal, propriu, specific, ci doar ca model, metaforic generalizat, al acţiunii politice faţă de noi înşine.


Or, tocmai în acest sens de politică a memoriei, arhitectura, generalizată şi metaforizată ca model de acţiune, devine un act curatorial.


Curatoriatul, însă, la rândul său, ca activitate de îngrijire, de preocupare de sine, nu mai este ce-a fost. Aşa cum, odinioară, în teatru se vorbea de o domnie şi de o dominaţie, de o tiranie chiar, a regizorului, în aceeaşi termeni se vorbeşte, azi, în câmpul generalizat al artei contemporane, de o adevărată „curatorial turn”.


Arhitectul-curator îngrijeşte memoria şi o face disponibilă, accesibilă, accesabilă. Această evoluţie „curatorială” a artei şi, după părerea mea, a arhitecturii şi, în general, a atitudinii noastre faţă de noi înşine, faţă de deja-construit, ţine de ceea ce am putea numi imperative ecologice, aflate în curs de generalizare, de transformare în habitus, de atitudinea sustenabilă care priveşte nu numai natura în termeni de capital şi de bun public fragil şi abuzat, ci şi cultura şi istoria înseşi. După ideologia, tot mai puternică, a eco­logizării naturii (ca dez-ecologizare a ei), deci a unor atitudini şi intervenţii, a unei politici sustenabile, curativ-curatoriale faţă de natură, asistăm tot mai mult la generalizarea aceleiaşi atitudini ecologic-curatoriale faţă de istorie şi faţă de cultură. „Naturalizare”, deci, dar într-un sens cu totul nou, patrimonial, a culturii şi a istoriei.


Oraşul-muzeu
După natură, cultura şi istoria tind să devină, astfel, în acelaşi timp, material-intangibile şi imaterial-manipulabile, reconfigurabile, „costumizabile”. Atitudinea curatorială care începe să domine tot mai mult, după părerea mea, politica faţă de existent, deci inclusiv modurile arhitecturale de intervenţie, de insinuare, mai bine zis, în deja-construit, atitudinea curatorială generală aduce cu ea, ca efect pervers, o inedită muzealizare a oraşelor, a spaţiului urban.


Oraşele noastre tind să devină tot mai mult nişte muzee, nişte parcuri tematice, nişte ecosisteme memoriale aproape intangibile, în care nu se mai poate interveni decât cel mult estetic-curatorial (nu etic-curatorial), „expoziţional”, ca reconfigurare de display-uri. Aceasta, în timp ce muzeele înseşi încetează să mai fie ce-au fost.


În timp ce oraşele istorice devin nişte paradisuri turistice, deci nişte muzee la scara 1:1, în studiile muzeale propriu-zise se vorbeşte tot mai mult despre ieşirea din muzeul tradiţional, privit ca muzeu „disciplinar” sau ca muzeu „colonial”. Muzeului intangibil, care trebuia să dreseze cetăţeni, deci muzeului ideologic şi, prin chiar forma de organizare, de „curatoriere” a naraţiunii lui continuu-uniliniare, care, la rândul ei, unificase „istoria naturală” cu istoria umană în cadrul aceleiaşi teodicei secularizate (altfel spus, camuflate) evoluţioniste, muzeului totalitar, deci, îi urmează, azi (conform lui Eilean Hooper-Greenhill, de pildă), „post-muzeul” interactiv.


Trăim, tot mai mult, în nişte muzee, în nişte oraşe-muzeu. Oraşele înseşi, ca atare, tind să devină nişte muzee.


Nişte muzee, în primul rând, de ele însele, self-muzee, în care muzeul, adică oraşul însuşi, cadrul ca atare, devine principalul exponat.


Cum se poate trăi şi, mai ales, cum se poate construi în astfel de oraşe-muzeu? Re-construind, regenerând sustenabil, ecologic, deci general curatorial: display etic de sine.


În mediul semnelor
Graniţa devine, deci, extrem de fragilă, de imate­rială, de mobilă, de insesizabilă şi de instabilă, decisivă deci, între arhitectura-spectacol şi oraşul-postmuzeu, între incitarea la exprimare şi apelarea (trezirea, constituirea) memoriei. Acest caracter problematic se datorează regimului uniform semiotic atât al arhitecturii-spectacol (dominată de o raţionalitate economică), cât şi al arhitecturii memoriei (dominată de o logică civică, cetăţenească a spaţiului public). În mediul suveran, prin el însuşi distinct, separat, în acelaşi timp intangibil şi infinit reconfigurabil - plasticitate supremă -, al semnelor trebuie, prin urmare, cu infinită grijă, operat şi distins.


Reamintirea prezentului - trezirea din beţia urbană
Oraşul este memoria însăşi. Or, această memorie trebuie semnalizată, re-marcată arhitectural. Un monument public, exterior, trebuie să invite la introspecţie, la rememorare, să fie, adică, în acelaşi timp, stimulul, semnalul, apelul, referinţa, dar şi referentul, şi mesajul ca atare.


Mutadis mutandis, arhitectura memorială punctuală, discretă şi exactă, chirurgicală, regăseşte problemele pe care, în secolul al XIX-lea, aşa cum povesteşte Tony Bennett în Pasts Beyond Memory, şi le puneau organizatorii, curatorii muzeelor „evoluţioniste”: muzeul nu poate să arate decât exponatele, dar nu poate să însceneze, să arate ceea ce se întâmplă între exponate, adică istoria însăşi, evoluţia însăşi. Stimulul vizual, instantaneu puternic, din punct de vedere pedagogic, educativ, deci politic, nu este suficient, trebuie „etichetat”, încadrat cu texte explicative care îngreunează percepţia şi pot spulbera atenţia, atât de greu de obţinut şi de menţinut.


Memoria publică nu există de la sine, nu este, aşadar, suficient s-o trezeşti, s-o reactivezi public. Trebuie, arhitectural, s-o constitui. Simpla semnalizare, simpla re-memorare nu mai este de-ajuns. Şi atunci, arhitectura, ca politică curatorială faţă de oraşul istoric, se vede obligată să intre în negocieri extrem de dure cu arhitectura evenimenţial-spectaculară. Din simplă organizare de semne simbolice, care, adică, prin jumătatea vizibilă să facă trimitere la jumătatea invizibilă îngropată, existentă, arhitectura se vede obligată să construiască însăşi această memorie interior comună ca atare. Nu se poate rezuma la semne-stimul, ci trebuie să constituie ambianţe, să predispună la rememorare, să cointereseze memorial.


În mai multe sensuri ale acestui cuvânt, arhitectura memorială trebuie să trezească. Şi aceasta, nu numai în discuţii, ci concret, „pe teren”, dat fiind că spaţiul public este abuzat de mesaje. Sau, mai exact, individul este abuzat, în spaţiul public, cu mesaje. În spaţiul public, individul şi mulţimile sunt subiectivate în special, masificant, în rolul de consumator-rege. Acoperind, la propriu şi la figurat, oraşul, adică supraimprimându-se peste construit, fluxurile de mesaje comerciale au ajuns să constituie, pe dos, răsturnat, fondul, fundalul existenţei urbane. O arheologie cât se poate de trivial materială a zidurilor ar putea evidenţia oricând această „stratigrafie”.


Intervenţia arhitecturală memorială, sau rememorativă, nu are, de obicei, în actualul context urban supra-construit, decât o posibilitate - care trebuie privită ca o şansă - „negativă”, de a „spaţia”, de a oferi pauze, „go­luri”, „blancuri”, „rupturi” în continuum-ul „mesage­riei” utilitar-comerciale care abuzează şi ocupă spaţiul public, supraimprimându-l. Fenomenologic, ea nu mai poate fi primă. Nu mai poate fi decât ultimă, intervenind ca discontinuitate.


În micro-spaţiile, în micro-ambianţele memorial/rememorative, care devin astfel, tipologic, scuaruri, piaţete, parcuri, rememorarea/re-constituirea trecutului, a memoriei trece prin şi conduce la o rememorare şi la o trezire a prezentului, la prezent. Se produce un fenomen complex de reactivare, de actualizare a înseşi funcţiei memoriei ca atare. Fiind chemaţi să ne trezim asupra trecutului, noi ne trezim obligatoriu la prezent, adică ne aducem aminte, în primul rând, de noi înşine ca fiinţe umane înzestrate cu memorie. Din „noi înşine”, prin apelul la memorie/rememorare, se trezeşte mai întâi memoria însăşi, refăcându-se deci însăşi funcţia memoriei, care este reactualizată, readusă să func­ţioneze în prezent.


Apelul la memoria colectivă are astfel, în plus, un efect neaşteptat, dar benefic, de „prezentificare”, de readucere-retrezire la prezent a individului urban.


Acest efect de negare, de curăţare, secund, de regă­sire de sine/retrezire la sine (ca mediaţie spre ceilalţi, spre sinele comun-colectiv), de dezvăluire de sine, se produce inevitabil tocmai din pricina - şi pe fondul - privatizării spaţiului public, ca urmare a abuzării comerciale, economice, anti-civice (şi parazitar civice) a spaţiului public.
 
„Efectul memorial” acţionează trezindu-ne la noi înşine şi, prin noi înşine, ca medialitate interioară, la ceilalţi, din beţia oraşului, care are efecte vertiginoase, halucinogene: oraşul ca drog.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul