Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aktionsgruppe – un capitol de istorie literară

        Traian T. Coșovei

Sub genericul Orient/Occident, Majoritar/Minoritar, Capitalism/Socialism, Muzeul Naţional al Literaturii Române a găzduit, timp de trei zile întâlniri cu membri Grupului de acţiune Banat – AKTIONSGRUPPE, aceşti „străini ai literaturii române” al căror „program” cultural constă, după cum o spun chiar ei, în influenţă, asumare şi elaborare originală.


Au fost prezenţi: Gerhardt Csejka, William Totok, Mihai Dinu Gheorghiu, Liviu Antonesei, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Lucian Chişu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, William Totok, Emil Hurezeanu, Magda Cârneci, Michael Astner, Liviu Antonesei, Eugen Suciu, Carmen Muşat, Gerhard Ortinau, iar şirul de manifestări s-a încheiat cu un recital din poezia lui Rolf Bossert.


Privesc coperta unei antologii (Vânt potrivit până la tare - Editura Kriterion, 1982)  ce-i cuprinde pe cei mai reprezentativi tineri – la vremea aceea – poeţi germani din România cu un sentiment ciudat. Ceva între nostalgie şi părere de rău; cel mai bun dintre ei, Rolf Bossert, s-a sinucis în Germania, la puţin timp după ce primise dreptul de a emigra. Ceilalţi au emigrat sub presiunea pe care propaganda poliţiei culturale ceauşiste o exercita asupra acestei duble minorităţi: o minoritate etnică dar şi o minoritate la fel de brutal hăituită – cea culturală.


Scriind despre volumul lui Werner Söllner (absent din antologia lui Motzan fiindcă alesese exilul şi, prin urmare, numele lui devenise interzis) făceam câteva consideraţii utile pentru cititorul preocupat de literatura germanilor din România: momentul ei de explozie a coincis şi cu mişcarea pe plan social. Literatura germanilor s-a impus, cu alte cuvinte, în clipa în care s-a rupt de etnocentrism, când a rupt barierele unei simple enclave culturale.


În prefaţa antologiei, Vânt potrivit până la tare, Mircea Iorgulescu nota: „...a vorbi despre lirica tinerilor poeţi germani din România înseamnă, de fapt, a vorbi despre cea mai închegată formă de expresie artistică a populaţiei germane de la noi” şi, mai departe, criticul literar făcea o observaţie definitorie: „Să fie oare întâmplător că tinerii poeţi germani cuprinşi în această antologie sunt – sub aspect nu numai temporal – perfect sincronizaţi cu marile schimbări petrecute în poezia româ­nească la jumătatea deceniului şapte şi după aceea?” Întrebarea este retorică fiindcă români, germani sau ma­ghiari, tinerii poeţi ai  momentului respectiv împăr­tăşeau nu numai o experienţă politică şi socială de o duritate fără precedent, dar şi o superbă aventură a spiritului pe care îl opuneau dictaturii. Se poate afirma că cei zece, Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Helmut Seiler, Horst Samson şi Helmut Britz nu impuneau – cu prilejul acestei antologii – numai un model poetic, ci şi unul etic, moral, îşi defineau, cu mijloacele poeziei, atitudinea în faţa vremurilor. Nu întâmplător poliţia culturală şi surioara ei mai săracă, cenzura, i-au însoţit pas cu pas; solidaritatea lor nu avea numai un resort etnic, dar şi unul comportamental.


Grupul de acţiune Banat – AKTIONSGRUPPE are o certă deschidere culturală spre zona literaturii mi­litante (în sensul nealterat al cuvântului). Bertolt Brecht dă ecou în multe din poemele lor, tot lui îi sunt dedicate poeme ori este citat. Peter Motzan, referindu-se la iei zece, folosea o sintagmă a lui Walter Fromm: „subiectivitate angajată”. Din această subiectivitate iscoditoare şi incomodă decurge şi lipsa de interes pentru metaforă, stilul direct, discursiv şi colocvial, versul de notaţie ce nu-şi caută ornamentele gratuităţii, accentele oratorice. Iată o adevărată artă poetică sintetizată într-un poem de Franz Hodjak: „libertatea/ care ne asigură/ zilnic/ o anumită deschidere/ este la fel de mare/ ca deschiderea / pe care/ zilnic/ o asigurăm/ libertăţii” (Deschideri).


Textul poetic nu are timp să caute sugestia ori insinuarea. El are o agresivitate a sincerităţii iar ideile, cum afirmam şi cu altă ocazie, sunt spuse „de la obraz” fără travestiuri şi măşti. Iată-l pe Rolf Frieder Marmont tri­miţând o depeşă cu adresă precisă: „fraţilor stop/ de-acu\' înainte/ nu mai credeţi în şarlatani/ în ventriloci stop/ nu vă mai luaţi zborul/ spre prima balegă ivită în drum/ ca să scandaţi cu voce sigură/ victorie şi să zbieraţi cu toţii vivat/ ci fără jenă priviţi/ în botul mârţoagei/ care vă iese-n cale stop/şi notaţi-vă dinţii stricaţi” (Depeşă). Este evidentă tendinţa spre o notaţie directă, fără ornamente, a realităţii în aspectele ei mai puţin prelucrate de festivismul delirant al propagandei. Johann Lippet şi Richard Wagner scriu o poezie torenţială, de o discursivitate dezlănţuită, primul valorificându-şi intens biografia, celălalt părând influenţat (involuntar?) de poezia beatnicilor. William Totok este un revoltat într-o lume a subteranei sociale. A publicat un volum elocvent pentru direc­ţia pe care o reprezintă, Socializarea sentimentelor, 1980. Unghiul său de vedere este dinspre periferia so­cială, de acolo de unde realitatea se vede în toată splendoarea ei mizerabilă: „aici în locuinţa mea de la demisol/ cu fereastra înaltă/ cu asfaltul sub nas/ cu gratiile paha­rele/ şi covorul pline de praf/ totul gândesc s-a dus dracului/ şi-ndată înghit o vitamină/ din cauza problemelor cu ochii...” (Autobuzul 33). În alt poem, Totok se arată acelaşi adversar al travestiurilor şi cosmeticelor minciunii: „nu putem scăpa de impresia/ că realitatea ameninţă să mă desfiinţeze cu palavre” (Poezie dimineaţa în zori), dispreţuind „marea trăncăneală” care ne-a asurzit atâtea decenii.


În fine, Rolf Bossert poate fi considerat liderul acestei mişcări ce nu a fost numai una literară. Sfârşitul său tragic nu este cauza acestei notorietăţi, ci versurile sale de un brechtianism revoltat în planul expresiei şi lucid în faţa realităţii: „cine-i de fapt realitatea? te află oare într-un caleidoscop al poeţilor?/ se vinde ea pentru vorbe bune, în rânduri/ meşteşugite?/ cine să fie oare?//  stă în hainele tale, tovarăşe, dar dacă şi de gândit/ gândeşte-n capul tău, nu mai ştiu”  (Cine-i de fapt realitatea?).


Helmut Seiler şi Horst Samson fac din poezie un jurnal al subiectivităţii care se fereşte să devină intimism. Ei sunt dispuşi să-şi deconspire existenţa în versuri de o simplitate doar aparentă. Helmut Britz este un poet foarte interesant, stăpânind perfect o tehnică a poemului amplu în care discursivitatea este o formă a sincerităţii, iar notaţia caută argumentele autenticităţii.


Vânt potrivit până la tare este un capitol de istorie literară, un document al neîngenunchierii acestor admirabili poeţi iar fără Grupul de acţiune Banat – AKTIONSGRUPPE, poezia din România ar fi fost sărăcită de câteva nume de rezonanţă.                                                                                             

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul