Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre politica pumnului `n gură

        Constantin Popescu

Interviu realizat de Sorin Lavric


Domnule Constantin Popescu, sunteţi regizorul filmului Portretul luptătorului la tinereţe, inspirat din viaţa lui Ion Gavrilă-Ogoranu şi a luptătorilor din munţii Făgăraş. Vă mărturisesc că, de fiecare dată cīnd ajung la mănăstirea Brīncoveanu (Sīmbăta de Sus) şi văd obeliscul īnchinat amintirii lor, mă trec fiorii şi īmi spun că trebuie făcut ceva pentru memoria lor. Care este motivaţia biografică care v-a īndemnat să faceţi filmul?


Am īnceput să citesc despre grupurile de rezistenţă armată din Romānia īn anul 2004. Istoria lor m-a impresionat, de aceea am consultat documente, stenograme şi orice alt text privitor la perioada respectivă. Am fost tulburat de drama acestor oameni, dintre care mulţi au murit trădaţi, ucişi pentru nişte idealuri de care nu s-au dezis pānă la capăt, īngropaţi de multe ori fără cruce, īn locuri neştiute nici astăzi, dar fără să-şi trădeze tovarăşii de luptă şi de suferinţă. Din acest motiv, am considerat utile şi, poate, īntr-un fel, reparatorii, o suită de filme care vorbesc despre demnitatea lor. Īn fond, ei sunt pentru noi nişte exemple atāt de rar de găsit īn istoria ţării... Suferinţele inimaginabile pe care le-au īndurat mulţi dintre ei, absurdul īnfiorător al unei epoci dominate de nişte troglodiţi, brutalitatea torţionarilor, calvarul prin care au trecut majoritatea celor implicaţi īn mişcarea de rezistenţă, cea mai longevivă din istoria ţărilor est-europene, apoi inimaginabilele torturi pe care l-au īndurat mulţi dintre ei, chinuri care fac să pălească oribilele torturi ale Inchiziţiei şi care i-ar fi făcut să cedeze pānă şi pe cei mai rezistenţi (deşi mulţi nu au cedat) - toate acestea m-au făcut să īmi doresc să redau īn filmele mele exemplul lor de demnitate.


Cīte piedici aţi īntīmpinat īn timpul filmărilor? Cītă reticenţă şi chiar frică aţi simţit īn jur?


Nu ştiu dacă pot să le numesc piedici. Mai degrabă le-aş numi dificultăţi de tot felul, de la programul actorilor pānă la locurile de filmare, costumele sau barba şi părul actorilor, care īn răstimpuri ar fi trebuit tunse, dar de multe ori nu se putea din pricina altor proiecte īn care erau implicaţi actorii principali. Mulţi dintre ei aveau spectacole de teatru sau alte filmări, aşa că transportul a devenit o problemă īntre oraşele de reşedinţă şi locul de filmare. Nu e uşor să te ţii de un program de filmare de 70 de zile. Dar acestea sunt dificultăţi inerente oricărui film care se īntinde pe o perioadă atāt de mare, cu filmări făcute īn locuri diferite din ţară şi cu un număr mare de actori, de figuranţi, alături de o echipă destul de numeroasă de producţie. Echipa noastră n-a fost neapărat mare, dar a fost alcătuită din oameni inimoşi. Despre vocile care m-au īndemnat cu fereală să renunţ la intenţia de a face filmele, care m-au ameninţat, mai mult sau mai puţin voalat, sau care mi-au spus că aceste filme īmi vor aduce necazuri nedorite şi alte asemenea, nu consider că trebuie să discut. Nu le-am luat īn seamă. De cele mai multe ori, astfel de opinii m-au īndemnat să nu renunţ.


Anul acesta, la „Berlinale Forum” din Germania, filmul dumneavoastră a fost prezentat pe 12 februarie īntr-o secţiune aflată īn afara competiţiei pentru premii. Doi cenzori ideologici (Marco Katz şi Alexandru Florian) au găsit de cuviinţă să protesteze pentru difuzarea filmului. Ce aţi simţit şi care au fost urmările acestei aroganţe vindicative? V-a sărit cineva īn ajutor?


Cu permisiunea dumneavoastră, mă văd nevoit să rectific puţin introducerea īntrebării. Secţiunea Forum a Ber­linalei este competitivă. Doar că ea reuneşte filme care nu se īncadrează īntr-un tipar cinematografic obişnuit, adică tratează teme mai puţin abordate şi nu respectă - īn multe dintre cazuri - lungimea tradiţională a unui film de fic­ţiune. Īn plus, tot de cele mai multe ori, ele reprezintă debutul cinematografic al unui regizor. Nu doresc să mă hazardez īn a cataloga cele două persoane la care faceţi referire. Sunt doi oameni pe care nu īi cunosc, deci īmi este foarte greu să fiu de acord cu observaţiile dumneavoastră. Nu ştiu dacă a fost vorba despre o „aroganţă vindicativă”. Pot să observ că domniile lor şi-au exprimat nişte opinii şi că mi-a părut rău că şi le-au exprimat īn necunoştinţă deplină de cauză. Filmul meu nu este un documentar, ci o ficţiune. Mi-am exprimat tristeţea faţă de faptul că demersul meu cinematografic a fost īnţeles eronat. Nu am vrut şi nu vreau să īmi bazez debutul pe un scandal sau pe o controversă, de aceea mi-am limitat cāt mai mult declaraţiile. Nu are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea este că, atunci cānd vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, īntāi de toate, să īl vezi. Şi, după ce te-ai lămurit că nu este un documentar ci o ficţiune, după ce ai văzut cu ochii tăi despre ce este vorba şi ai īnţeles care este demersul cinematografic īn cauză, poţi trage o concluzie, poţi afirma orice şi poţi avea orice opinie. Īmi īnchipui că domniile lor nu au dorit să vadă un film cu acest subiect. Īn cazul acesta, īnsă, opiniile domniilor lor nu pot repre­zenta decāt un punct de vedere distorsionat şi incorect. Cei care au protestat nici nu au ştiut că filmul nu concurează īn Secţiunea Oficială şi au trimis scrisoarea juriului competiţiei. Nu consider că trebuie să dau explicaţii amănunţite nimănui. Un film poate fi judecat de către oricine, este foarte adevărat, aşa că nu īnţeleg de ce trebuie să īl mai explic sau să īl judec şi eu, īncă o dată, după ce l-am terminat. Afirmaţiile sunt neīntemeiate. Lucrez la acest film de atāţia ani. Nu era nici un secret. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Secţiunea a avut o luare de poziţie oficială. Īn aceasta se vorbeşte despre faptul că este vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică şi că fiecare cineast are dreptul la o opinie şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului īn gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că aceasta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva īn legătură cu o opinie. Dar acesta este modul īn care văd eu lucrurile. Filmul nu dezbate, ci prezintă. Este vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Nu īnseamnă neapărat că, dacă am făcut un film pe tema asta, sunt de acord cu toate personajele filmului ori cu toate deciziile şi poziţiile exprimate de către acestea. Nici nu īnţeleg cum ar putea īnţelege cineva aşa ceva.


Deseori īmi spun că aroganţa răzbunătoare a unora ca Al. Florian şi Marco Katz n-ar putea exista dacă timorarea cvasigenerală a intelectualilor şi a poli­ticienilor nu ar īncuraja o astfel de atitudine. Ion Gavrilă-Ogoranu este un erou şi, implicit, o valoare naţională, iar faptul că asistăm pasivi la denigrarea lui ne descalifică sub unghi moral. Ce e de făcut ca să oprim degradarea?


 Tot cu permisiunea dumneavoastră am să mă abţin de la a considera opiniile oricui drept „arogante” ori „răzbunătoare”. Oricine are dreptul la altă opinie decāt a mea. Decāt a altuia, decāt a oricui. Nu-mi privesc personajele din perspectivă eroică, ci umană. Mă interesează, cum am spus, să redau faptele şi să nu mă implic explicativ mai mult decāt cinematografic. Nu cred că am căderea să fac altfel. Există, cu siguranţă, şi intelectuali timoraţi, există şi intelectuali nepăsători, dezinteresaţi, neimplicaţi ori preocupaţi de alte subiecte. Dar nu toţi sunt aşa, desigur. Contextul sociopolitic de astăzi, cel puţin dezamăgitor, din punctul meu de vedere, face ca astfel de subiecte mai delicate să fie evitate elegant, īntr-un soi de slalom dansant printre păreri, dincolo de sentinţe şi judecăţi de valoare. Constantele sunt cele care ne lipsesc astăzi, nu variabilele. Īncerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, īnainte de orice. Faptul că īn ultimii douăzeci de ani s-a discutat relativ puţin despre partizani este compensat, cred, de apariţia tot mai multor cărţi care analizează mo­mentele acestea din istoria Romāniei. Īncerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul. O să sosească şi vremea dialogurilor lipsite de tensiune. Ce e de făcut pānă atunci? Cred că nu putem decāt aştepta. Curiozitatea fiecăruia dintre noi va lămuri orice problemă. Dar numai implicarea activă a istoricilor īn astfel de discuţii şi dialoguri, cu argumente şi contra-argumente solide, fără părtinire sau patimă, va lămuri lucrurile. Drumul este, īnsă, lung. Filmele mele sunt doar un pas printre atāţia alţii făcuţi īnaintea mea de către istorici şi memorialişti. Cu siguranţă vor mai exista şi alţii.


Filmul a fost difuzat īn cinematografele din ţară? De cīte cronici de specialitate a avut parte? Eu n-am citit decīt una, īn revista Acolada, semnată de Radu Mareş. Textul se īncheia aşa: „Pronosticul meu este că despre filmul lui Constantin Popescu nu se va scrie. Proiectarea lui pe ecranele cinematografelor din ţară se va īncheia īnainte de a īncepe”. Pronosticul lui a fost corect?


 Dacă vă referinţi la cronici de specialitate īn presa străină, filmul nu a dus lipsă de ele după Festivalul de la Berlin. Īn ţară, filmul nu a fost prezentat decāt īn cadrul Festivalului Best din aprilie anul acesta, īn Bucureşti, şi īntr-o proiecţie īn cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania, de la Cluj, din luna iunie, tot a acestui an. Asta pentru că nu a avut īncă premiera īn Romānia. Filmul participă, deocamdată, īn competiţiile unor festivaluri din străinătate. Va īncepe să ruleze la sfārşitul lunii noiembrie, cel mai probabil, īn cinematografele din toată ţara. Este pe undeva firesc să nu fi avut parte de multe cronici, atāt timp cāt o mare parte a cronicarilor din ţară nu au avut ocazia să īl vadă īncă. Au apărut, īnsă, destul de multe discuţii despre film pe mai multe bloguri şi pe unele site-uri dedicate cinematografiei (unele măgulitoare, altele dimpotrivă), precum şi comentarii ale celor care au apucat să īl vadă. M-a bucurat şi m-a impresionat reacţia celor din Cluj după proiecţie. Le-am mulţumit pentru păreri şi sinceritate, pentru menţiunile de pe bloguri şi pentru īncurajări şi sprijin. Aşa cum le mulţumesc celor din Bucureşti pentru voturile care au adus filmului Premiul Publicului īn cadrul Festivalului Best. Nu pot, īn consecinţă, să fiu īncă de acord cu opinia domnului Mareş. Am să mă lămuresc după premieră dacă aşa stau, īntr-adevăr, lucrurile. Cred şi sper, īnsă, că nu vor exista doar cronici care vor judeca munca noastră, a mea şi a echipei care m-a ajutat să-l realizez (producătorul Titi Popescu, actorii, directorul de ima­gine Liviu Marghidan, un sprijin constant şi important, fără de care filmul ar fi fost mult mai greu de făcut, inginerul de sunet Mihai Bogos sau editorul filmului Corina Stavilă, dar şi restul echipei de producţie, toate departamentele care m-au sprijinit), din punct de vedere profesional sau tehnic, ci că vor stārni poate şi discuţii legate de perioada aceasta istorică, dincolo de calităţile ori defectele filmului.


La ce lucraţi acum? Pe fraţii Arnăuţoiu, pe Vasile Motrescu sau pe Gavril Vatamaniuc nu simţiţi nevoia să-i evocaţi?


Pregătesc un film despre Elisabeta Rizea şi intenţio­nez să regizez şi o a treia poveste despre fraţii Arnăuţoiu din Nucşoara. Mai am īnsă de lucru la scenarii şi la documentare, aşa că nu pot preciza deocamdată cānd am să īncep lucrul la aceste proiecte. Mi-aş dori, de asemenea, să reuşesc să termin şi scenariul pe care l-am īnceput, cu un an īn urmă, despre īngrozitorul fenomen Piteşti.


Vă mulţumesc pentru interviu şi să sperăm că filmul dumneavoastră va avea succes.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul