Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bătălii și mărturii

        Horia Gārbea

Florin Manolescu, Cu ochii pe mine - Jurnal romān-german 1995,
Editura Cartea Romānească


Cartea lui Florin Manolescu ex­trage din jurnalul criticului şi prozatorului, jurnal ţinut īn Germania, ţară īn care autorul a lucrat şi a trăit vreme de 15 ani, un singur an: 1995. Anul a fost ales pentru că, ajuns īn 1993, profesorul de la Bochum īşi găsise echilibrul īn noua realitate. Nicio zi nu lipseşte chiar dacă notaţia e scurtă: „Sīmbătă, 18 mai 1995. Din nou ploaie şi grindină”. Fiecare zi are şi un set de „repere culturale, istorice sau politice”, aşa cum le aleg publicaţiile germane. Aflăm ce prezintă interes pentru posibilul cititor de presă german (sau ce prezenta īn 1995). Astfel, 8 iunie e ziua „primului zbor Lufthansa cu destinaţia New York” (īn 1955). Interesul cititorului - romān acum - pentru volumul profesorului Florin Manolescu poate avea cel puţin trei surse: scriitura şi spiritul de observaţie ale inteligentului şi cultivatului autor, descrierea vieţii cotidiene a unui universitar īn Germania, dar şi a realităţii din această ţară, a celei universitare mai ales, din perspectiva cuiva integrat ei, jurnalul scrierii unei cărţi, şi anume a celei despre literatura romānă a exilului, la care Florin Manolescu a lucrat intens īn acel 1995 şi pentru care a avut contacte epistolare sau directe cu numeroşi autori precum Paul Goma, Petru Dumitriu, D. Ţepeneag şi mulţi alţii. Īn ceea ce mă priveşte, m-a in­teresat cel mai mult partea legată de īntīmplările şi uzanţele universitare germane, făcīnd inevitabil compa­raţii - dezavantajoase pentru noi - cu ceea ce se īntīmplă īn mediul nostru universitar. O lume (acolo) aşezată, consacrată studiului, nu opulentă, dar la adăpost de griji materiale, dotată cu umor picurat īn marea ei seriozitate. Īnsuşi Florin Manolescu, spirit lucid şi relativ caustic, doar e exeget al lui Caragiale-tatăl, narează cu emoţie şi oarecare tristeţe ceremonia simplă prin care, după numai doi ani de predare la Universitatea Rhur, a primit titlul de profesor īn Germania („ceea ce nu-i puţin lucru” - declară el şi chiar că nu este!), titlu pentru care, īn Romānia, a avut de aşteptat două decenii. Comparaţia cu universităţile romāneşti, pe care un lector cīt de neatent o face inevitabil parcurgīnd jurnalul lui Florin Manolescu, este strivitoare pentru īnvăţă­mīntul nostru, deşi profesorul este de o desăvīrşită delicateţe şi, exceptīnd comparaţia īntre duratele obţinerii titlului didactic, nu expune īn toată cartea nicio altă paralelă directă. Momente delectabile pentru cititor sīnt cele īn care autorul jurnalului se referă la natură, mult mai apropiată omului īn cadrul german şi la care el īnsuşi e foarte atent. Surprinde doar faptul că, īn cei 15 ani de „exil”, profesorul Manolescu, amator declarat de companie pisicească, nu şi-a luat, īn locuinţa nemţească (dar poate gazdele au impus asta, noi nu aflăm), un respectabil motan nordrhein westfalic, care să-i bucure orele de studiu cu torsul său īnţelept.


Constan\\a Buzea, Creștetul Ghețarului - Jurnal 1969-1971,
Editura Humanitas


Recenta dispariţie - prematură, orice s-ar zice, chiar dacă unii au aşteptat-o prea mult - a lui Adrian Păunescu, a adus īn lumină jurnalul fostei sale soţii, mamă a copiilor săi, măcar a unora, poeta Constanţa Buzea. Multe persoane care habar nu aveau cine a scris Cină bogată īn viscol au ajuns să mă īntrebe dacă am citit Jurnalul poetei, referindu-se, mai ales, la episoadele familiale, īn care protagonistul este autorul mult mai cunoscutei Rugă pentru părinţi - unul dintre cele mai kitsch texte de largă notorietate, cel prin care ilustrul răposat cerşea lacrimile unei asistenţe gregare, neiniţiate īn poezie. Da, am citit acest jurnal şi nici „fazele” cu Păunescu, cu care e greu de conceput mai stranie alăturare a poetei, nici restul nu mi-au făcut nicio impresie. Nu īncape īndoială că poeta Constanţa Buzea īi era net superioară, īncă de atunci, ca sensibilitate şi expresivitate, vulcanicului său soţ. Cel care īn 1969-1971 era departe de a fi ceea ce a ajuns foarte repede: abil gazetar, īncă mai abil impresar al propriei popularităţi şi detestabilă trīmbiţă a geniului lui Nicolae Ceauşescu, ba chiar şi al „sinistrei sale soţii”. Jurnalul e moale, nici experienţa americană (octombrie 1970 - mai 1971) nu produce revelaţii cititorului, ba nici autoarei jurnalului. Se verifică faptul că poetul e interesant prin poezia lui şi banal īn rest. Singurele momente de iluminare, īn care femeia care scrie jurnalul aproape o egalează pe poetă, sīnt cele referitoare la copii. Constanţa Buzea e o mamă la fel de bună ca poeta omonimă.


Daniela Sitar-Tăut, Interviuri (I),
Editura Risoprint


Cunoscută drept cronicar literar, cu contribuţii publicate cu precădere la revistele Nord Literar şi Poesis, dar şi la alte reviste transilvane, Daniela Sitar-Tăut este acum lector la Bratislava. Atenţia ei vie faţă de fenomenul literar contemporan s-a manifesat nu numai prin cronici literare foarte exacte şi extinse, cu o mare bucurie de a cultiva amănuntul desco­perit īn volumele despre care scrie, ci şi īn interviuri luate unor scriitori romāni şi stră­ini. Şi īn interviurile sale, ca şi īn critică, Daniela Sitar-Tăut nu este o interlocutoare prea comodă sau re­verenţioasă ceea ce desigur că stīrneşte pofta de replică a intervievaţilor. Īntrebările sīnt lungi şi amănunţite, dovedind o cunoaştere foarte atentă a operei celor chestionaţi. De aceea, cartea sa de interviuri neconvenţionle poate interesa cititorii de literatură. Printre cei interogaţi de Daniela Sitar-Tăut īn primul volum se numără: Gheorghe Glodeanu, George Vulturescu, Dumitru Ţepeneag, Florica Bud, Ion Hobana, Niculae Gheran, Marian Ilea, Doina Jela. Şi Cornel Ungureanu, cel care i-ar da Premiul Nobel lui Varujan Vosganian, după cum mărturiseşte, opţiune la care subscriem, ştiind, ca şi emitentul ei, că este deocamdată utopică.


Dorina Grăsoiu, „Bătălia” Arghezi,
Editura Nouă, istorie literară


Volumul este ediţia a II-a revăzută a unui volum care s-a ocupat de receptarea operei argheziene de la debut şi pīnă la centenarul poetului. Prima ediţie a apărut īn 1984. De fapt, Arghezi a fost subiectul mai multor bătălii īntre mari susţinători şi iluştri denigratori. Īn peste 250 de pagini, Dorina Grăsoiu rezumă aceste dispute destul de pătimaşe, de numeroase şi care au obligat-o la studiul a mii de pagini de volume şi reviste īn care oponenţii au īncercat să demonstreze c㠄Marele Alpha”, vorba lui Alexandru George, unul dintre cei mai echilibraţi şi competenţi receptori, este un geniu sau o nulitate. Atacurile la Arghezi au avut mize diferite īn epoci diferite, fiind acuzat de licenţe nepotrivite, oricum inacceptabile pentru educaţia tinerilor, de „poezie leneşă” egală cu simplul artificiu verbal, de „putrefacţie” incompatibilă cu „idealurile clasei muncitoare”, a unui reacţionar şi decadent. Dorina Grăsoiu fişează cu răbdare şi zel luările de poziţie moderate sau excesive care dau īn final imaginea unui autor imposibil de ocolit al literaturii romāne. Volumul este interesant şi util.


Leon-Iosif Grapini, Memorialul Cetății,
Casa Cărții de știință, roman


Acest „memorial” este īncă o distopie din cele multe pe care autorii noştri Ecovoiu, Tomşa, Florin Toma, mai nou Vişniec (deşi cartea din acest an e scrisă mai demult), pe urmele unor Tupan, Şlapac se obstinează nobil să le scrie făcīnd din fum sau din lut insule terifiante. Dacă īnainte de căderea comunismului scopul unor asemenea volume era acela de a portretiza ori caricaturiza „orīndurirea” cu sensul c㠄cel īnţălept va īnţălege”, după expierea lui, sensul nu poate să mai fie decīt unul de „reformare” a lumii, propunīnd, īn locul haosului, propria ordine sau propriul haos. Faţă de cruzimea şi bogăţia realităţii, asemenea creaţii artificiale, dacă nu sīnt bine, dar ce zic eu, dacă nu sīnt excelent alcătuite, capătă automat ceva din kitsch-ul florilor din plastic puse līngă cele naturale pe care le imită bine, dar... pe care nu le poţi oferi cuiva de ziua lui. Leon-Iosif Grapini, poet nouă­zecist ca vīrstă, debutant īntīrziat (1997) şi convertit firesc la roman, scrie un fel de Citadelă īn siajul lui Saint-Exu­péry, un fel de epopee sapienţială cam ternă, deşi atent articulată. Autorul se dedică devo­tat celor 400 de pagini ale sale, notează cu acribie, creează imagini poetice („soarele se prinde cu mīinile de creasta munţilor, se ridică īn forţa braţelor, īşi iţeşte capul după culme” etc.). Din păcate, īntīmplările sīnt relevante doar īn contextul lumii create de Leon-Iosif Grapini, īn care se şi produc. Lumea Cetăţii este una autarhică, precum „Rhizoma” regretatului Tupan şi reverberează prea slab īn afara zidurilor ei. Īn plus, stilul permanent incantatoriu, filozofard chiar, cīnd sīnt relatate banalităţi, oboseşte lectorul. Leon-Iosif Grapini are īnzestrarea necesară pentru a da un roman realist, scurt şi nervos, pe care īl dorim cu sete. Atunci, memoria cetăţii va fi ştearsă, ea constituind - vom scrie atunci, dar numai atunci! - un util exerciţiu. Aşteptăm!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul