Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Festivalul Național de Teatru, aici, la porțile haosului

        Irina Budeanu

Aici, la porţile haosului, unde confuzia politică, socială şi economică pare a se adânci tot mai mult, întoarcerea la agora teatrului devine o necesitate, ba chiar o urgenţă spirituală. Că lucrurile stau aşa a dovedit-o cea de-a XX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, desfăşurată la Bucureşti, între 30 octombrie şi 7 noiembrie, cu săli arhipline. Tineri şi mai puţini tineri au lăsat deoparte fojgăiala, mizeria, marasmul cotidian, au închis televizoarele pentru spălat creiere şi s-au îndreptat spre sala de spectacol. De fapt, această ediţie – ultima condusă de criticul de teatru Cristina Modreanu – a semănat cu celebrele păpuşi Matrioşka. Au fost mai multe festivaluri într-unul singur, surprinzătoare, interesante, fiecare stârnind patimi, orgolii, controverse.


Primul festival a fost cel al spectacolelor invitate din străinătate, cu mari regizori, consacraţi în lumea întreagă. Este vorba despre trei nume grele ale creaţiei artistice contemporane: polonezul  Krzysztof  Warlikowski, câştigătorul din 2008 al Premiului „Noi Realităţi Teatrale“, italianul Romeo Castellucci, artist asociat al Festivalului de la Avignon, şi americanul Billy Cowie, părintele tehnologiei 3D în artele spectacolului.  Warlikowski, un artist complex, format atât la şcoala poloneză de teatru, cât şi la cea franceză, avându-i ca mentori pe Krystian Lupa şi Peter Brook, a prezentat spectacolul Dibuk, a cărui premieră a avut loc în 2003 la Festivalul de la Avignon. De atunci, el face înconjurul sce­nelor lumii. La Bucureşti, montarea lui Warlikowski a produs câteva tensiuni, unii iubindu-l necondiţionat, alţii, dezamăgiţi de propunerea lui estetică. Practic, legenda Dibuk-ului, spiritul care nu vrea să moară şi caută un trup nevinovat pentru a-l locui şi poseda, scrisă de Anski în secolul al XIX-lea, a fost adusă la zi de jurnalista germană Hanna Krall, cu mărturiile unor supravieţuitori ai Holocaustului. Geome­tria rece, jocul de lumini şi corpuri nude, sunetele explozive au creat un spectacol unic, unde aveai privilegiul s-o descoperi în distribuţie pe actriţa fetiş a marilor cineaşti Wajda, Zanussi şi Kieslowski,  Maja Komorowska. Romeo Castellucci cu Hey Girl! a bulversat pe toată lumea. Nimeni n-a rămas indiferent la exerciţiul său de virtuozitate, care îmbină, într-un mod profund original, artele plastice, muzica,  efec­tele vizuale, repovestind în imagini puternice, de neuitat, drumul sisific al trecerii unei fete de la starea de copil la aceea de femeie. Billy Cowie, în Trilogia stereoscopică, a pus problema legăturii dintre artă şi cea mai avansată tehnologie digitală, iar bucureştenii au experimentat pentru prima oară această inedită formulă teatrală.


Al doilea festival a aparţinut  spectacolelor româneşti – „Romanian Showcase“ -, unde producţiile teatrelor de stat au fost incluse alături de producţiile mişcării teatrale independente. O demonstraţie clară a faptului că independenţii sunt din ce în ce mai expresivi şi mai vizibili în spaţiul scenic. Cu alte cuvinte, s-au aflat pe picior de egalitate spectacolele teatrelor de stat – Alexandru Tocilescu şi Sfârşit de partidă, producţie a Teatrului Metropolis, Mihai Măniuţiu şi Aici, la porţile beznei, producţie a Teatrului Naţional din Cluj Napoca, Andrei Şerban şi Strigăte şi şoapte, de la Teatrul Maghiar de Stat, Radu Alexandru Nica şi Breaking the waves sau Viaţa bunecuvântată a lui Bess, de la Naţionalul Radu Stanca din Sibiu, Radu Afrim şi spectacolele Herr Paul (la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ) şi Miriam W (la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti)  sau  Felix Alexa şi Livada cu vişini, alături de maestrul Radu Penciulescu şi Legenda Marelui Inchizitor, ambele  montări ale Naţionalului bucureştean -, cu cele ale trupelor independente. Şi din­tre producţiile mişcării teatrale independente, aş aminti muzicalul Supermarket, regizat de Theo Herghelegiu (Teatrul Inexistent şi Teatrul Arca), 20/20, teatru-document despre evenimentele din Târgu Mureş, imediat după Revoluţie, creat şi regizat de Gianina Cărbunariu (Studioul Yorick din Târgu-Mureş), Capete înfierbântate, o radiografie a fenomenului Piaţa Universităţii şi a Mineriadei din zilele de 13-15 iulie 1990, conceput de Mihalea Michailov şi regizat de David Schwartz (Centrul de Introspecţie Vizuală şi Tanga Project), şi Hamlet, în regia lui Sandor Istvan (M Sudio din Sfântu Gheorghe). Cu toate că teatrul independent are atât de multe lu­cruri de spus şi de arătat, la noi, autorităţile din domeniul culturii sunt surde şi oarbe. Pe când, în celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, independenţii sunt susţinuţi, promovaţi şi sprijiniţi în mod constant de responsabilii din domeniul culturii.  Totodată, trebuie remarcată şi Secţiunea Debut, care a supus atenţiei criticii şi publicului două nume: Andreea Tănăsescu, absolventă a UNATC, Secţia Coregrafie, cu spectacolul Exil în pământul uitării, de Benjamin Fondane, şi Alexandru Mâzgăreanu, absolvent al clasei de Regie a UNATC, clasa Felix Alexa, cu spectacolul Funcţionarii, după Cehov.
Al treilea festival şi l-au revendicat premierele: Interzis animalelor, scris şi re­gizat de Rodrigo Garcia, unul dintre cele mai răsunătoare nume ale regiei spaniole,  cu trupa Naţionalului timişorean, Măsură pentru măsură, de Shakespeare, în viziu­nea regizorală a unei personalităţi de necontestat a regiei europene,  Matthias Langhoff,  cu actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, şi Odyseia, după Homer, în regia englezului Tim Caroll, la Naţionalul craiovean.  Un moment aparte, l-a constituit prezenţa lui Silviu Purcărete, care şi-a prezentat recenta sa premieră  de la Paris, cu Regele moare, de Eugene Ionesco, care a marcat şi căderea cortinei peste ediţia cu numărul 20.  


A existat şi un al patrulea festival, cel al conferinţelor şi lansărilor de carte. Şi-au expus opiniile, pentru prima oară la Bucureşti, regizorul Matthias Langhoff, cel care a dus mai departe tradiţia lui Brecht, ame­ricanul Lee Breuer, fondatorul companiei Mabou Mines din New York, profesorul Michal Kobialka, despre universul unic al lui Tadeusz Kantor. De asemenea, au fost prezenţi în festival, cu alocuţiuni  interesante, mai vechii prieteni ai festivalului: David Esrig, George Banu, Tompa Gabor şi Silviu Purcărete.  Piaţa de carte teatrală a fost extrem de dinamică şi a adus în faţa publicului câteva apariţii editoriale care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui iubitor al Thaliei: Trilogia îndepărtării, de George Banu, Memoriile hingherului, de Mihai Măniuţiu, Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija, de Miruna Runcan, Jurnal de selecţioner, de Cristina Modreanu, Structuri şi formule de compoziţie ale textului dramatic, de Alina Nelega, Hermeneutici teatrale, de Oltiţa Cântec, precum şi traducerile  O că­lă­torie prin alte spaţii: Teatrul lui Tadeusz Kantor, de Michal Kobialka, Krzysztof Warlikowski – Teatrul sfâşiat, de Piotr Gruszczynski, sau Robert Wilson, de Maria Şevţova.


A mai rămas încă o păpuşă Matrioşka, despre care e musai să vorbim: publicul. Probabil că cel mai fascinant festival a fost cel al spectatorilor. În fiecare zi, au fost din ce în ce mai mulţi, au alergat de la un eveniment la altul, participând activ la tot ceea ce s-a petrecut la această ediţie jubiliară. Chiar dacă uneori au fost dezamăgiţi,  chiar dacă unele spectacole cu semnături celebre au fost departe de laudele  primite de la critică, ei au fost legaţi printr-un sentiment al bucuriei, al entuziasmului, pe care nu-l bănuiam, aici, la porţile haosului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul