Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

În țara lui curat murdar



● Săptămâna trecută am fost, întâiaşi dată pentru prima oară, la Cluj. Nu mă mândresc deloc cu întâmplarea că admi­rabila urbe ardeleană lipsea incredibil şi ruşinos din biografia mea turistică – dimpotrivă. Nu mă grăbesc, însă, nici să reiterez acum, după ce am vizitat-o, clişeul  superconsacrat et in Arcadia ego, deşi, poate, aş avea oarece motive să mă arăt entuziasmat. (De pildă, celebra varză á la Cluj, degustată acolo, la mama dânsei, mi s-a părut, într-adevăr, delicioasă...). Dar, păstraţi-vă calmul: nu veţi găsi în rândurile următoare vreo variantă contemporană de însemnare a călătoriei mele. Alt­ceva vreau eu să consemnez aici, şi o fac cu întreaga satisfacţie pe care faptul despre care vreau să vă vorbesc o merită.


Motivul deplasării în inima geografică, istorică şi sentimentală a Ardealului a fost lansarea volumului Biopoeme de Dinu Flămând – o antologie de autor întinsă pe patru decenii şi publicată sub prestigioasa egidă a Editurii Academiei Române, în colecţia 101 poeme. Ceea ce m-a impresionat în chipul cel mai plăcut cu putinţă a fost participarea membrilor grupului de la revista Echinox la bucuria sărbătorească a congenerului şi prietenului lor Dinu Flămând. Dar au fost acolo nu numai echinoxişti, ci şi reprezentanţi ai altor generaţii – mai coapte sau mai fragede – de literaţi clujeni: Adrian Popescu, Eugen Uricariu, Petru Poantă, Horia Bădescu, Irina Petraş, Mircea Popa, Doina Cetea, Aurel Rău, Mariana Bejan, Ion Maxim Donciu, Vianu Mureşan, Sorin Grecu, editorul Vasile G. Dâncu, sociologii Vasile Sebastian Dâncu şi Liviu Zăpărţan şi numeroşi alţii (scuze pentru omiterea lor din această fatal amnezică listă...).


Într-o Românie cultural-literară enclavizată până la atomizare, în care cu­vântul solidaritate riscă să alunece la periferia vocabularului uzual, într-o Românie a rezervaţiilor, a traiectoriilor centrifuge şi a indiferenţei reciproc dezavantajoase, reunirea acestui segment generos al elitei intelectuale clujene într-un veritabil eveniment literar a fost în măsură să-mi insufle o undă de optimism: aşadar, nu-i totul pierdut, încă se mai poate să fim alături unii de ceilalţi şi să vibrăm cu sinceră implicare la bucuria colegilor noştri de breaslă. Să fie într-un ceas bun! Şi, mai ales, să nu rămână doar o frumoasă, dar singulară excepţie.


● Celor care circulă cu metroul bucureştean nu se poate să nu le fi sărit în ochi pozele cu care sunt împodobite mânerele acelor laţuri din plastic de care se poate ţine omul atunci când trenul îl hâţâne cu ferocitate înainte şi înapoi. (În limbajul de specialitate al conductorilor, chestia asta se cheamă aşezarea cartofilor şi este utilizată cu o frecvenţă demnă de cauze mai nobile...). Ce reprezintă foto­gra­fiile respective? Un Mihai Eminescu râzând cu gura până la urechi de parcă tocmai ar fi primit vestea că Veronica Micle şi-a recăpătat fecioria greu încercată şi un Vlad Ţepeş arătându-şi caninii pe sub mustaţă ca şi când i-ar fi defilat prin faţă un transport masiv de ţepe profesionale, din import. Prima imagine aduce mai degrabă cu fizionomia Elenei Ceauşescu peste a cărei coafură a fost transplantată podoaba capilară a lui Eminescu, a doua, cu un husar de operetă; ambele sunt de un kitsch grosier şi scandalos, atentând la bunul simţ cultural al oricărui ins care a deschis în viaţa lui măcar o singură carte, în afara celei de telefon.
Care este legătura lui Eminescu şi Vlad Dracul cu metroul şi binefacerile lui cotidiene să nu mă-ntrebaţi: are şi fantezia mea limitele ei omeneşti...


● Ce poţi gândi – dacă, fireşte, nu eşti dus cu pluta pe altă lume şi te găseşti cât de cât în posesia propriilor facultăţi mintale –, aflând  că o persoană este cutreierată zilnic de dorinţe şi pretenţii cum ar fi: Înaintea micului dejun trebuie să am în camera mea un pahar cu sherry, înaintea prânzului, două pahare de whisky scoţian, la cină, şampanie franţuzească, iar înainte de culcare, coniac vechi de 90 de ani? Păi, ce să gândeşti altceva decât că insul în cauză este un beţivan nenorocit?!


Dacă însă eşti un intelectual fin (chiar şi ascuns sub pseudonim), iar alcoolicul cu pricina nu e om de rând, ci este domnul X sau W se schimbă calimera. Cum se schimbă? Uite-aşa, cum se poate citi în Dilema veche nr. 352, la pag. 24 sub semnătura lui M.C.: Cu aceste vorbe şi-a instruit Churchill valetul. Mare om!


 Vorbele sunt, realmente, memorabile şi pilduitoare, după cum, desigur, aţi re­ţinut: sherry, whisky, şampanie franţuzească, coniac... Într-adevăr, mare om domnul Winston Churchill! A fost distins şi cu Premiul Nobel pentru literatură, dar nu de-asta îl iubim noi şi locuitorii oraşului Dresda!...


● Într-o evocare sensibilă şi echilibrată a lui Adrian Păunescu din ultimul număr al revistei VIP, jurnalistul Andrei Dicu, luat de valul emoţiei declanşate de moartea poetului, amestecă neglijent câteva lucruri, punând în circulaţie o informaţie inexactă. Scrie autorul articolului: Într-un voiaj petrecut la Chişinău, aveam să aflu că mai mult îl preţuiau fraţii de peste Prut. Ei i-au înţeles mai bine idealul. Totuşi, în vara acestui an, a fost primit în rândurile [membrilor] Academiei Române, ca semn târziu de recunoaştere”.
Ca în celebrul banc de la Radio Erevan, zic şi eu: totul e perfect adevărat, atâta doar că nu-i vorba despre Academia Română cu sediul la Bucureşti, ci despre una cu sediul la Chişinău. Şi nici măcar nu e vorba despre Academia Republicii Moldova, ci despre Academia Oamenilor de Ştiinţă din Republica Moldova, ceea ce nu mai e deloc acelaşi lucru...


● Într-un articol din revista Steaua consacrat celei de a XII-a ediţii a Zilelor culturale „Nicolae Steinhardt”, Vianu Mureşan afirmă la un moment dat: „Evenimentul a întrunit în datele sale atât di­mensiunea religioasă, cu un parastas la mormânt după vecernia din biserica mănăstirii, cât şi cea culturală, cu o masă rotundă la mănăstirea Rohiţa, într-un pridvor larg, simplu şi primitor la o cină de obşte, pe tema „Nicolae Steinhardt şi utopiile secolului XX”, avându-i ca protagonişti principali pe câţiva dintre membri Fundaţiei Nicolae Steinhardt, precum P.S. Iustin Hodea Sigheteanu, preşedinte, George Ardelean, vicepreşedinte, şi Roa­tiş Florian, vicepreşedinte”.


Toate bune şi frumoase, cu o minoră excepţie: sintagma protagonişti principali, care este un pleonasm de toată isprava scăpat, în fuga condeiului, de tânărul autor al unei recente monografii Levinas,  care, în general, scrie excelent (tânărul...). Aş fi putut trece cu vederea nefericita exprimare, dacă el ar fi singurul care cade în păcatul neatenţiei. Am întâlnit, însă, de atâtea ori şi în atâtea contexte treaba asta cu protagoniştii principali (în scris, la radio şi la TV, în conferinţe culturale şi în discursuri politice) încât mă tem să nu ne trezim până la urmă, în limbajul curent, cu formulări oximoronice de genul: protagonişti de plan secund sau mai ştiu eu ce alte minunăţii. Suntem doar în ţara lui curat murdar, nu?


● Am impresia că, în păguboasa tradiţie dinamovistă a alegerii prafului de pe toba performanţei, fotbalistul Ousmane N’Doye va fi sacrificat de conducerea clubului din Ştefan cel Mare pe altarul mediocrităţii băţoase a antrenorului Ioan Andone. Să dea Domnul să greşesc eu, iar Dinamo să nu-şi adauge în palmaresul managerial încă o gafă de proporţii la relativ proaspăta imbecilitate a demiterii italianului Dario Bonetti de dragul fiţelor ridicole ale unuia, Vasile Turcu. Tare mi-e frică însă că în Groapă nu s-a auzit zicala: deşteptul învaţă din greşelile altora, mediocrul din propriile greşeli, iar prostul nu învaţă din nimic...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul