Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eu, când vreau să fluier, fluier!

        Constantin Stan

Punând virgula la locul ei - virgulă lipsă în titlul filmului destul de cunoscut -, mă pun la adăpost de acuza că aş fi împrumutat, cu amândouă mâinile, din bunurile altuia. Ceea ce în film, asta am înţeles din cronici, pentru că de văzut nu l-am văzut, este un fel de exprimare a libertăţii, în cazul nostru se cheamă „cum decid arbitrii meciurile, campioanele, câştigătoarea Cupei”. Libertatea este adesea asimilată, de către unii, bunului plac, adică jocului de interese şi, aşa cum s-a mai văzut, pe la Piteşti, şpăgii consistente. Uneori, toate acestea îi duc pe fluieraşii noştri şi pe la DNA, săli de judecată, aresturi şi pentru un timp - cam puţin, ce-i drept - la puşcării. Arbitrii noştri au toată libertatea din lume, şi-au luat cum s-ar zice toată libertatea din lume, fluierând numai atunci când vor ei să fluiere. Prevalându-se de înţelepciunea populară şi fotbalistică: „a greşi este omeneşte”, „se putea da, dar se putea şi să nu se dea”, „e o fază grea”, „atacul a fost disproporţionat ca intensitate”, „poziţia nefirească a mâinilor”, „fanta de lumină”, „atacul a început în afara careului”, arbitrii stabilesc adesea rezultatele, iar acestea, după cum bine se ştie, stabilesc ierarhiile. Fără cele câteva părinteşti ajutoare ale arbitrilor, Oţelul ar fi avut cu 6-7 puncte mai puţin, ceea ce ar fi schimbat un pic situaţia din clasament (nu întâmplător, cred eu, Oţelul se află pe primul loc şi în clasamentul erorilor de arbitraj în favoarea lor), după cum cele câteva punctişoare în plus cu care CFR a câştigat anul trecut titlul s-au adunat şi din greşelile de arbitraj, la capitolul ăsta - greşeli în favoarea lor - şi CFR stând foarte bine anul trecut. Şi Unirea Urziceni a făcut „dubla” în anul în care s-a cocoţat pe prima treaptă! Faptul că arbitrii greşesc un campionat întreg în favoarea unei echipe (ar trebui stabilit şi un clasament sau făcută măcar o corelaţie cu greşelile în defavoarea contracandidatelor!) mă pune pe gânduri. Coincidenţă să fie? N-aş prea crede! Să se fi implementat modelul Penescu, dar cu mult mai mare discreţie, de cumpărare de arbitri şi de arbitraje favorabile la nivelul multor conducători de cluburi? Mă bate gândul să cred aşa ceva, pentru că unu fără doi şi doi fără trei nu se prea poate!


Dar dacă nu e nici una, nici alta, iar campioanele se pre-fabrică prin laboratoarele FRF, cu substanţe vola­tile şi la foc bine întreţinut de interesele, să zicem, unor impresari, unor scandaluri neştiute de public şi de gazetari, unor răzbunări sau recompense omeneşti şi penale? Consecvenţa nu este niciodată întâmplătoare, iar repetabilitatea naşte superstiţii. Atât de profund înrădăcinate, încât ajungi şi tu, om normal, să îţi faci cruce înainte de a pleca de-acasă, de a te da trei paşi înapoi dacă ţi-a tăiat pisica neagră calea, de a scuipa în sân când te arbitrează la tuşă Mudura sau Vidan, iar cu fluierul în gură stau alde Kovacs, Avram, Dumitru şi toţi ceilalţi, ca să nu comit discriminări.


Dar ce ne-am face fără greşelile - enorme, mons­truoase - de arbitraj? Ce reluări am mai da, ce faze am discuta, ce noutăţi tactice am avea de decelat? Într-un fotbal mediocru, greşelile de arbitraj ţin loc şi de analize, şi de scuze, şi de acuze. Fiecare vede ce vrea: Porumboiu zice că l-au făcut arbitrii, Nicolae ameninţă că îşi retrage echipa din campionat. Şi amândoi spun că au văzut acelaşi meci! Şi, culmea, amândoi cred că au dreptate. Filozoful Cârţu spune după ce câştigă un meci cu un gol din ofsaid „dacă nu era ăla (golul, n.n.), era altul”, iar când pierde după un 11 m dubios îi zice arbitrului lucruri urâte despre mamă, îi face propuneri ruşinoase văzute de el la filmele porno, şi-l aleargă să-l altoiască părinteşte cu un cap în gură. Comentatorii aduc tot felul de specialişti care, după ce văd faza de o mie de ori, ajung la cea mai înţeleaptă opinie „se putea da, dar se putea şi să nu se dea” sau, în cel mai rău caz, trei sunt de părere că era eliminare şi patru că nu se impunea cartonaş roşu. Ceea ce, pe noi, nespecialiştii, ne lămureşte pe deplin, buştean voiam să spun.


Sunt arbitrii noştri atât de proşti pe cât se comentează, se insinuează ori se strigă în gura mare? Sau atât de corupţi încât să pună „botu” la foloase necuvenite fără niciun scrupul? În mocirla fotbalului românesc, nici ei, oamenii în negru, cum erau numiţi până mai anţărţ, nu puteau rămâne albi ca zăpada, aşa că au devenit Alba ca neaua şi cei şapte pitici mici, mici de tot, dar pricepuţi la făcut şi desfăcut treburile care pătează rău de tot!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul