Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mărirea şi decăderea unei iluzii

        Gelu Negrea

Un articol al lui Ştefan Cazimir (Caragiale „obscur”) şi o notă în replică a lui Florin Manolescu (Viceversa la vice­versa) – publicate  cu mai bine de un an în urmă, în numerele 26/3 iulie  şi, respectiv, 28/17 iulie 2009 ale revistei România literară – au  declanşat o controversă în materie de caragialeologie care s-a transformat ulterior într-o polemică prelungită timp de mai bine de trei luni. Sintetizez lapidar obiectul acestui casus belli interesant din perspectiva istoriei literare.


Sesizat de o profesoară din Bucureşti, Ştefan Cazimir procedează la analiza unor fragmente din Două loturi, revederea textului soldându-se cu o concluzie uimitoare: într-adevăr, aşa cum susţine prof. Mariana Cheroiu, numerele jucate la cele două loterii de Lefter Popescu sunt valabile, nicidecum „viceversa”, cum îi comunică în finalul nuvelei bancherul la care se prezintă pentru a-şi ridica premiul nefericitul funcţionar ministerial! „Ce putem înţelege de aici?”, se întreabă universitarul bucureştean şi continuă: „Bancherul are în faţă listele oficiale, adică aceleaşi pe care anterior şi le procurase căpitanul Pandele. Totuşi, numerele cîştigătoare apar la bancher invers. Pot oare exista două «ediţii» ale unor liste oficiale? […] Ar fi naiv şi, totodată, zadarnic să ne întrebăm «ce a vrut să spună» Caragiale prin această bizară întorsătură a lucrurilor. (Excludem ipoteza că le-a încurcat din neatenţie). Dar şi mai ciudat apare faptul că, de la publicarea nuvelei [...] şi până în zilele noastre, aşadar într-un răstimp de peste un veac, nimeni n-a remarcat nimic suspect în desfăşurarea păţaniei lui Lefter Popescu. Cu excepţia doamnei Mariana Cheroiu”.


În intervenţia sa iniţială, Florin Manolescu amendează ironic lacunele de informaţie bibliografică ale profesorului Cazimir, arătând că, în ediţia a doua a volumului Caragiale şi Caragiale (2002), domnia sa a „consacrat ceva mai mult de două pagini nuvelei Două loturi, pentru a demonstra că, în realitate, lozurile trase de Lefter Popescu sunt chiar lozurile câştigătoare, că, mai mult ca sigur, năpăstuitul jucător «a fost tras pe sfoară de un funcţionar-bancher şi că, deşi exagerată în expresie, disperarea sa finală, care îl plasează la un pas de nebunie [...], este cât se poate de întemeiată»”.


Concluzia era că doamna Cheroiu şi, odată cu ea, profesorul Ştefan Cazimir trăiau, în 2009, „revelaţia” unei noutăţi cu vechime de circa şapte ani. În privinţa asta totul e clar, iar dreptatea este, evident, de partea lui Florin Manolescu. Are el tot atâta dreptate şi în susţinerea ideii că Lefter ar fi victima unei înşelătorii? – aceasta-i întrebarea.


SUNT, ÎNTR-ADEVĂR, BILETELE LUI LEFTER CÂŞTIGĂTOARE?


...Sau el este victima hazardului cinic şi ostil, a fatalităţii acelui diabolic, inconturnabil şi dezastruos „viceversa”?


Florin Manolescu şi Ştefan Cazimir (uniţi în cuget şi-n simţire literară cu doamna Cheroiu) sunt convinşi că răspunsul adevărat este cel din prima ramură interogativă a alternativei. Pe ce se bazează? Pe textul lui Caragiale, pot răspunde amândoi, şi chiar o fac. Îndreptăţit? Să vedem...
Cu bani împrumutaţi, din superstiţie, de la căpitanul Pandele, pesimistul  şi mefientul Lefter Popescu, („– Ţi-ai găsit! eu şi noroc!”) cumpără două bilete de loterie. Cointeresat cu zece la sută dintr-un eventual câştig, căpita­nul „a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor”. Nu ştim când funcţionarul le pune în sertarul biroului său de la minister; cert este că le uită acolo, iar cele două documente dispar, material, din orizontul lecturii. Ne vom reîntâlni cu ele abia în secvenţa ce precede finalul nuvelei.


Între momentul achiziţionării şi cel al extragerii survine un lung interval de timp: „A trecut mult de la aceasta”, consemnează povestitorul. Şi continuă: „Loteriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârşit amândouă în aceeaşi zi. La prima (Loteria «Societăţii pentru fundarea unei Univer­sităţi Române în Dobrogea, la Constanţa») lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 076.384; iar la a doua (Loteria «Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui Observator Astronomic la Bucureşti») lotul cel mare tot de 50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520.” Pe marginea celui din urmă citat, Ştefan Cazimir notează cu fermitate şi aplomb în articolul său din România literară: „Pasajul reprodus are caracter impersonal şi obiectiv, neputând aşadar suscita nici un dubiu”.


A doua zi după tragere, „d. căpitan Pandele intră ca o furtună” în casa lui Lefter şi îl anunţă înfrigurat că îl caută „ca un nebun de atâtea ceasuri” ca să-i anunţe marea veste: „– Ieri s-au tras lotăriile noastre! [...] La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot!” Se procedează la necesara confruntare: „...Căpitanul pune pe masă listele oficiale şi alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.834 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie.” Şi ele sunt, adaug eu, absolut identice cu datele din fragmentul precedent.


Peste un timp, avem încă o confirmare (a treia) a exactităţii informaţiilor anterioare. La berărie, în prezenţa comisarului Turtureanu, „d. căpitan Pandele citeşte gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. [...]


– Uite, zice d. căpitan şi arată celorlalţi gazeta care scrie:


«Precum se ştie, cele două mari lotării s-au tras zilele trecute. Numerele cari au câştigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate, 076.384 – la Bucureşti-Astronomie, 109.520.
Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai numerelor câştigătoare nu s-au prezentat să-şi câştige dreptul»” etc.


În fine, scena dialogului cu bancherul din final pare a aduce  a patra dovadă că Lefter notase corect în carneţelul căpitanului Pandele numerele societăţilor şi, la fel de corect, numerele alese, corespunzătoare fiecăreia:
„– Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă răspicată, avem o dată: zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru – Universitate-Constanţa”


şi, respectiv:


„– Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-douăzeci – Bucureşti-Astronomie.”
Ergo: totul este O.K. şi, pe cale de consecinţă, biletele  jucate de Lefter Popescu şi regăsite după atâtea emoţii sunt, fără îndoială, cele câştigătoare!


...Dar, stupoare: în pofida fericitei evidenţe, în mînă cu listele sale oficiale, bancherul refuză să onoreze îndreptăţita cerere a solicitantului şi să efectueze plăţile pe motiv de... „viceversa”: „– Uite ce e, stimabile, v-aţi înşelat... şi iacă de unde provine... Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a-ntâmplat!... Al dracului!... Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă şi... – Şi... ce? –... şi viceversa!”).


Ne aflăm, iată, în faţa unei dileme din care nu putem ieşi: ori numerele jucate de Lefter sunt (aşa cum rezultă din cele de mai sus) valabile, iar bancherul este nebun sau escroc, ori omul e sănătos la minte şi prob, dar, în acest caz, ceva e, totuşi, în neregulă cu biletele – tertium non datur!


ESTE BANCHERUL UN ESCROC?


Domnul Florin Manolescu este „mai mult ca sigur” că funcţionarul-bancher îl trage pe sfoară pe norocosul Lefter Popescu, făcându-l să creadă că numărul jucat de el la loteria organizată de „Societatea pentru fundarea unei Universităţi Române în Dobrogea, la Constanţa” a ieşit câştigător la loteria organizată de „Asociaţiunea pentru fundarea şi înzestrarea unui Observator Astronomic la Bucureşti” şi ... viceversa.


Există cel puţin două motive pentru care bancherul nici n-ar avea motive să se preteze  la o minciună, nici n-ar risca o înşelătorie.


1. Din textul nuvelei rezultă limpede că bancherul nu este unicul deţinător al listelor oficiale cu numerele câştigătoare. Pentru a argumenta afirmaţia, este necesar să reme­morăm în amănunt „situaţiunea”:


În  Două loturi nu avem de-a face cu un (nişte) joc(uri) organizat(e) de loteria de stat. Organizatoare sunt aici două instituţii private: o societate („Universitate-Constanţa”) şi o asociaţie („Bucureşti-Astronomie”). Pentru buna desfăşurare a lucrurilor, societăţile organizatoare (având fiecare sediul în altă localitate a ţării), îşi asigură, la nivel naţional, colaborarea aceloraşi două instituţii din Capitală: Casa de depunere a fondului şi o bancă de depunere a biletelor en gros jucate de participanţii la loterie. Ambele sunt abilitate să efectueze operaţiuni financiare: „– Mă rog (întreabă fără afectare Lefter Popescu, descinzând la bancherul pe care Florin Manolescu îl suspectează că-l va trage-n piept), unde se-ncasează câştigurile de la loteriile cari s-au tras alaltăieri? – Fondul e depus la Casa de depuneri, dar poate cineva să le-ncaseze şi prin noi”.


Acuzaţia de malonestitate a funcţionarului-bancher nu se susţine, prin urmare: era suficient ca Lefter Popescu să meargă nu la banca buclucaşă, ci la Casa de depuneri şi prezumptiva escrocherie n-ar mai fi funcţionat. La fel se întâmpla şi dacă ghinionistul jucător şi-ar fi verificat biletele adresându-se direct celor două societăţi organizatoare.


Măcar din precauţie, dacă nu din corectitudine, bancherul (care ştia foarte bine lucrurile astea)  nu s-ar fi expus prosteşte unui risc major. Faptul că, în faţa scandalului provocat de Lefter, el  nu ezită să cheme poliţia îi legitimează buna credinţă.


2. Acelaşi – funcţionar sau patron al băncii (din text, statutul său nu rezultă foarte clar) – nu avea nici un interes să-l tragă pe sfoară pe Lefter pentru bunul motiv că, din eventuala maşinaţiune infernală, el nu putea să tragă măcar un ce profit: conform regulamentului de organizare a lote­riilor, „sumele neridicate până la termenul fatal («şase luni de la trageri») trec de drept la fondurile societăţilor respective”. Şi atunci, la ce bun toată malversaţiunea?!


Presupunerea că bancherul ar fi, eventual, de conivenţă întru escrocherie şi cu Casa de depuneri, şi cu societatea „Universitate-Constanţa”, şi cu asociaţia „Bucureşti-Astro­nomie”  împinge totul în ridicol: de aici până la invocarea unui complot naţional-mondial-universal în contra sărma­nului Lefter Popescu nu mai rămâne decât un pas... 


Putem conchide, aşadar, că ipoteza  după  care „năpăstuitul jucător «a fost tras pe sfoară de un funcţionar-bancher»” nu rezistă la examenul logicii. Finanţistul este, împotriva convingerii lui Florin Manolescu, de bună credinţă şi, prin urmare, valabilă este varianta sa de „liste oficiale” pe care, în chip îndreptăţit, le opune certitudinii precipitate a ghinionistului amploiat.


UNDE SE ASCUNDE EROAREA?


În nuvelă se vorbeşte de mai multe ori despre aceste hârtii. Strict şi riguros vorbind, însă, doar cele două organizatoare se află în posesia „listelor oficiale” întocmite în baza obligatoriului document aferent: procesul-verbal încheiat cu ocazia extragerii numerelor câştigătoare – operaţiune derulată, conform uzanţelor, sub ochii vigilenţi ai unei comisii de supraveghere şi, după toate probabilităţile, cu participare publică. Şi bancherul, şi căpitanul Pandele, şi gazeta bucureşteană care anunţă numerele norocoase se referă, de fapt, atunci când utilizează sintagma „listele oficiale”, la simple copii, procurate după posibilităţi, ale documentelor originale aflate, la modul efectiv, în custodia esclusivă a iniţiatorilor loteriei.


 Pare îndeajuns de probabil (ca să nu spun că aceasta este singura probabilitate pe care raţiunea o admite) ca atât căpitanul Pandele  cât şi ziaristul care redactează ştirile privitoare la cele două loturi să comită aceeaşi eroare. Ambii se vor fi concentrat – aşa  cum se întâmplă în mod firesc, de altfel – pe  verificarea minuţioasă a corectitudinii celor două şiruri de cifre care alcătuiesc numerele câştigătoare. Chestiunea atribuirii numerelor potrivite fiecăreia dintre societăţile la loteria cărora ele ieşiseră din urnă mobilizează – la  fel de firesc – resurse  incomparabil mai fragile de atenţie. În astfel de situaţii se repetă povestea cărţii perfecte anunţate de o editură prestigioasă care, ambiţionând o atare performanţă, face tot posibilul să evite orice eroare cu putinţă. Într-adevăr, în tot cuprinsul volumului, nimeni nu reuşeşte  să depisteze nici cea mai mică abatere de la normele gramaticale, tipografice sau de altă natură.  Cu o excepţie: titlul – mare! – din  care lipsea o literă!


Transferarea numerelor de pe lozurile achiziţionate de jucători în paginile carneţelului  căpitanului (operaţiune efectuată de Lefter Popescu) este impecabilă. Greşită este doar transcrierea acestora după „listele oficiale” consultate de Pandele la sediul Băncii de depunere a biletelor  sau al Casei de depunere a fondului de premiere – locurile unde le putea găsi. Atunci, probabil, după ce confruntă atent fiecare cifră de pe listă şi din carnet constatând providenţiala corespondenţă, se produce declicul fatal: speranţa îi împăienjeneşte  căpitanului ochii, mirajul câştigului îl copleşeşte până la pierderea uzului raţiunii, iar omul suprapune iluzia peste realitate, confundându-le şi văzând doar ceea ce îşi doreşte să vadă. Hazardul rezolvă, apoi, tot restul: printr-o stranie coincidenţă, în gazetă survine exact aceeaşi neconcordanţă şi cum, de fiecare dată, căpitanul este cel care comunică celorlalţi noutăţile referitoare la cele două loturi, eroarea va persista şi va fi însuşită ineresat de imprudentul Lefter Popescu.
Diabolicul „viceversa” din finalul nuvelei marchează sfârşitul iluziei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul