Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Recviem pentru ceasul de apoi

        Daniela Firescu

Rareori destinul unei cărţi e condiţionat de frământările istoriei, cum se întâmplă cu  romanul lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi (Humanitas, 2010), titlu premonitoriu, ce parcă anticipa falia de peste 50 de ani până la momentul publicării, iar încercările prin care trece romanul, cât şi autorul său,  testimoniază şi denunţă identitatea  de mentalitate dintre „bolşevismul verde şi bolşevismul roşu”.


Demersul lui Dinu Pillat, un roman ce investighează mecanismele interne ale mişcării legionare, se situează în prelungirea unor preocupări similare în perioada interbelică (Întoarcerea din rai, Huliganii, De două mii de ani) şi, ulterior, mai nuanţat în cea postbelică (Bietul Ioanide, Cronică de familie), însă, spre deosebire de romanul doctrinei „trăiriste” sau de romanul frescă călinescian, cel al lui Dinu Pillat - după cum observa Gabriel Liiceanu în prefaţă - este gândit ca roman psihologic: „ce se întâmplă când disponibilitatea pentru absolut şi ideal se întâlneşte cu fanatismul şi cu ideologia anarhismului?”. Distanţa între romanele eliadeşti şi Aşteptând ceasul de pe urmă este nu numai temporală, dar şi de perspectivă, ca expresie a experienţei directe, „autentice” versus experienţa  indirectă, documentată a romanului lui Pillat. Romanului psihologic îi este complementar un roman de ambianţă ce sugerează, reface, reconstituie profilul acestei generaţii aflate într-un moment istoric critic, sub ameninţarea iminentă a războiului. Se adaugă la acestea o criză de natură internă, provocată de aservirea exclusivă a anumitor modele, ce culminează cu eludarea problematicii etice. Mişcarea Vestitorilor este răspunsul ce satisface orizontul de aşteptare al acestei generaţii debusolate printr-o propagandă persuasivă. Confruntarea de idei este surprinsă în esenţă în dialogul dintre  ministrul Sebastian Răutu şi tânărul student Rotaru ce acuză demagogia de tip Caţavencu „pleacă ai noştri, vin ai noştri”, în timp ce ministrul contraatacă: „Catavencu, Pristanda ne sunt endemici. Ce vrei? Suntem în ţara românească, la periferia Orientului... Şi apoi oportunismul şi compromisul, formele de manifestare ale geniului nostru de lichele iremediabile, nu trebuie să uităm că ne-au salvat întotdeauna ca stat.”


Autonomia psihicului de social nu este atât de pronunţată, în fapt intenţia nu este de emancipare către romanul pur, ci mai degrabă spre unul  integrator, unde psihologismul  se întâlneşte cu  ficţiunea documentară. Romanul de ambianţă, romanul de familie îşi expune reţeaua subterană de trăiri, emoţii, nelinişti ce cuprinde întreaga familie Holban: capriciile erotice ale Lilianei, refulările lui Lucian, entuziasmul lui Ştefănucă sunt complicate politic prin aderarea la ideologia Vestitorilor. Resorturile psihologice sunt declanşate în mare parte de forţe exterioare ce acţionează pe solul fertil, liber al unor adolescenţi debusolaţi, producându-se o identificare în lanţ cu imaginea  „omului nou”. De fapt, romanul surprinde două vârste: una a inocenţei (Ştefănucă, Nicoară) şi una a angajaţilor (Vasia, Rotaru), tranziţia între cele două este făcută de un grup al in­decişilor (Lucian, Stanian). Simptomatic figurilor  centrale de revoltaţi (Vasia şi Rotaru) este reveria vindicativă prin care ins­tinctele agresive sunt temporar defulate, în aşteptarea unui final apocaliptic, purificator: „Dar nimeni nu avea dreptul să supravieţuiască. Nimeni. La un semn al lui Vasia, flăcările se ridicară până sus mistuind totul. (...) În locul ultimelor pâlpâiri de incendiu, mari revărsări de sânge începură să acopere zidurile arse, în timp ce cerul se boltea tot, numai sânge. Splendid. Pentru Vasia, era sublimul genului de feerie. Încântat dădu să aplaude“. În fapt romanul face apologia fanatismului fundamentalist, a unui „creştinism în travesti”  care instigă şi deturnează în numele  mântuirii şi al renaşterii spirituale. Însă promisiunile acestei mântuiri colective sunt anulate de eşecurile mântuirii subiective, prin falsificarea doctrinei creştine şi prăbuşirea într-o psihoză mistică, ce degenerează în violenţă şi asasinat. Rotaru se amăgeşte singur: „ajungea să vadă totul prin însăşi prisma ideală a versiunii cu care mistificase pe băieţi în biserică” şi planifică asasinarea primului-ministru cu nişte elevi de liceu, însă este ucis de Siguranţă, în timp ce Ştefănucă, arestat, cedează şi mărturiseşte complotul. Vasia, consecvent convingerii sale în acţiunea individuală, se angajează într-o misiune sinucigaşă şi îl asasinează pe Sebastian Răutu, fiind, la rândul lui, ucis. Lică, mânat de ambiţii mărunte, ca un Iuda modern, îşi trădează prietenii, însă cade pradă prigoanei declanşate de atentat. Singurul care renunţă la ideea de vivere pericolosamente şi îşi redirecţionează experienţele spre vocaţia mistică este Stanian care se călugăreşte.


În subtext aproape se desfăşoară romanul Ralucăi Holban - corelaţie de episoade poetic-teatrale, cronică a unei existenţe uşor bovarică ce consemnează momentul, ceasul ultim al tatălui, al bunicii, martor neputincios al disoluţiei  familiei, singura ei iniţiativă este trimiterea lui Ştefănucă în Germania la studii.


Aşteptând ceasul de apoi, roman document al uneia dintre cele mai violente perioade din istoria recentă, se transformă în roman avertisment prin condiţia sa de probă document într-unul dintre cele mai teribile procese  regizate în anii terorii comuniste, confirmând, din nefericire, la modul concret teoria „pleacă ai noştri, vin ai noştri”, dar şi convingerea că „arta e minciuna care ne ajută să vedem adevărul”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul