Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Statul ca degeaba cetăţeanului

        Constantin Stan

Era o vorbă „cel mai bun stat din lume e statul degeaba“. Confirm şi subscriu la o aşa înţeleaptă vorbă chiar dacă eu nu prea am avut parte de plăcerea statului degeaba, eventual legănat într-un hamac şi cu negrişori străduindu-se să mă facă să mă simt şi mai bine, lucrând pentru mine şi prosperitatea mea personală. Nu că nu aş fi vrut, nu că nu aş avea vocaţie pentru aşa ceva, dar pe lumea asta lucrurile nu se tocmesc după pofta inimii, ci după cea a vremurilor. De ce or fi vremurile bune pentru unii şi vitrege pentru alţii, asta nu aş ştii prea bine să vă spun. Mă mărginesc – fiind eu în margine, îmi mai şi trasez singur marginea – să observ că unora le merge bine, iar altora, prost. Adică, de unii vremurile au grijă să nu le lipsească mai nimic, iar altora  să le lipsească totul. Cum legea contabilă zice că pe orizontală şi pe verticală ce intră şi ce iese trebuie să fie zero pentru ca lucrurile să fie curate, bag seama că vremurile iau de la unii spre a da altora. Dacă unul stă şi visează, se preocupă de bunăstarea lui socială, morală, psihică, nefăcând nimic, un altul trebuie să muncească, să n-aibă nici măcar stare, nu mai vorbesc de bună stare, pentru ca dreapta balanţă a lumii să nu se strice. La noi, cel care veghează cu osârdie la echilibrul social şi moral este statul român. Pentru cei mai mulţi, statul este ceva extrem de abstract, pare chiar a fi un ceva care stă fie deasupra, fie în afara noastră. Când unul fură, românul zice „lasă, mă, că fură de la stat“, când cere o slujbă, o slujbă nu ca să muncească, nuuuu, ci să ia o leafă – are un argument forte „dă-mi şi mie acolo ceva că nu dai de la tine, dai de la stat“, când se fac greve şi alte activităţi sindicale – să nu sufere de frustrări, de jocuri şi foame li­derii sindicali – românul zice „să ne dea statul“. Dar, când e vorba de ceva concret, de o chestie d-aia pe care poţi pune mâna spre a te convinge – chiar fără să urli – că este, atunci statul are întruchipări fizice, are corporalitate şi identitate. E naşu’ de cununie, e tăticu’ ce lucrează la stat, e colegul de partid care te poate ajuta să obţii şi tu, acolo, un contract, e Boc sau alt prim-ministru care dă, măreşte sau taie, în general oricine e într-o funcţie care poate da. Ca să dea unuia, şi statul trebuia să ia de la altul. Statul ia de la noi toţi şi dă cui vrea el, că niciodată nu se ajunge să dea tuturor. De la noi ia taxe, impozite, bani acum s-ar zice, iar altora nu le ia taxe, impozite, dar le dă bani. Cum s-ar zice, suntem într-o democraţie reprezentativă, în care noi, cei mulţi, trăim doar prin reprezentanţi, reprezentanţii de frunte ai statului, aleşi de stat şi îngrăşaţi de stat. Principala misie a statului – apărarea drepturilor, securităţii şi siguranţei cetăţenilor săi – se împlineşte vag şi doar prin reprezentanţi. De exemplu, toţi cetăţenii contribuie ca Poliţia română să aibă lefuri, uniforme, maşini, bastoane, cătuşe, în fine, tot ce-i trebuie pentru a-şi face treaba de a apăra cetăţeanul, iar Poliţia română are grija siguranţei numai a unora dintre noi. Cu cât infracţiunea e mai adâncă, mai groasă şi mai sfidătoare, cu atât protecţia e mai mare. Cu doi firfirici în buzunar şi cu venituri realizate doar dintr-o slujbă cinstită, nu vei fi având pretenţia ca Poliţia română să nu doarmă de grija ta. Ba doarme, săraca, doarme, că trebuie să se odihnească pentru a veghea să nu fie deranjaţi ăia care produc milioane, zeci de milioane, sute de milioane, pentru că şi şpaga e direct proporţională cu cât păzeşti, nu?


Statul e nediscriminatoriu: ia de la toţi. Ia de la toţi săracii. Uite, şomaj ia de la toţi cei care muncesc, în ipoteza că vreodată, dacă te va lovi valul restructurărilor, să îţi dea şi ţie un ajutor. Ia inclusiv şomaj de la artişti pe drepturile de autor. Deşi statul nu mă va trimite – deci, nu-mi va da niciodată ajutor – în şomaj pentru că eu nu îmi găsesc editor, că nu mai găsesc loc de muncă în profesia mea de scriitor. Nu contează, bugetul e sărac şi solidaritatea în sărăcie trebuie să fie mare.


Spre a-l putea înţelege, statul trebuie personalizat. Mă gândesc, cu toată seriozitatea, să scriu un roman în care personajul principal să fie statul. Nu statul degeaba, ci chiar statul român. Să-i pun chip, să-l îmbrac şi să-l fac să se plimbe printre cetăţeni, să se „înfăţoşeze“ câte unuia pe stradă şi să-i spună „eu sunt statul, bibicule“. I-ar crăpa ăluia ochii în cap, i s-ar împletici limba în gură şi cuvintele în cap, i s-ar lipi picioarele de asfaltul proaspăt găurit, i-ar cădea plumb pe cap şi în picioare, dar, oare, ar zice „curat (stat) constituţional, da’ umflaţi-l“?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul